Martisoare
Publicat în Kestii interesante | Leave a Comment »
Am plecat duminica 15 decembrie 2002 la ora 16 :10 din Bucuresti. Un noroc dumnezeiesc a facut ca in compartimentul in care aveam locuri sa existe un grup de 8 fete care nu doreau in ruptul capului sa se desparta. Drept pentru care noi am mers in compartimentul de alaturi si am dormit linistiti si singuri pana la Budapesta. Ne-am luat abonament pe 3 zile si fuga cu metroul pana la Nepliget (statia unde trebuia sa coboram). Cand am dat cu nasul de oras (la 6 jumatate in creierii diminetii), ningea cu fulgi mari si putin viscolit. Mi-am scos harta si am ramas total nedumerita: incotro sa o luam? 2 bulevarde mari se intretaiau si noi in intersectie. Am hotarat sa facem 2 pasi si sa intrebam un nene ce dadea zapada: hotel Platanus ? Ei, in partea cealalta ne-a zis omul dand din maini. Pana la hotel am facut 4 minute. O surpriza extrem de plecuta ne astepta acolo : un hotel frumos si o camera calda si primitoare. Am facut un dus cald si ne-am bagat in patucuri. Pe perna am gasit cate o bomboana din partea casei. Chiar ca nu am mai mancat ‘bomboane cubaneze’ de multa vreme. Ne-am sculat la 11 (in paranteza fie spus eu am dormit destul de bine in tren ca doar sunt copil de ceferisti plimbati chiar prea mult cu trenul ) si am fost gata de atac.
Orasul era cam adormit in ceea ce priveste gatelile de Craciun. In piata Vorosmarty erau instalate cateva casute din lemn unde se vindeau kurtos colacs, vin fiert, carnati si multe maruntisuri de Craciun. Seara ne-am plimbat pe Vaci utca si am admirat cateva ghirlande modeste de beculete. Atata doar! Pai la Bucuresti s-a facut risipa de lumini anul acesta ! Nu ne-am intimidat si am continuat sa ne uitam in stanga si-n dreapta. La fiecare colt de strada, existau cativa oameni ce vindeau brazi de Craciun (legal). Mai mici, mai mari, cu totii foarte desi si frumosi. Crescuti cu E-uri ? Ei, glumesc dar parca brazii nostri romanesti sunt prea golasi si inexpresivi.
Primul drum a fost la statuia eroilor – Milenium. Si tot primul drum a fost facut in premiera cu pasul pe Andrassy utca. Strada are case superbe, toate construite in stilul anilor 1800…multe din ele excelent conservate. Pacat ca afara era frig si a trebuit sa-mi pun si gluga pesta caciulita inchizand in acest fel “obiectivul”. Si mi se abureau si ochelarii …Dar sa stiti ca ce am vazut e adevarat, sa n-aveti dubii ! Ne-am plimbat un pic prin piata, am intrat in parculet sa vedem castelul Vajdahunyad (acum muzeul agriculturii) si ne-am aruncat privirea pe lacul ingetat de langa castel. Vara aici sunt barcute, iarna lacul e transformat in patinoar excelent amenajat. Si bineinteles ca ne-am oprit sa admiram (am plecat cu 2 baieti, ce naiba!) cele 2 masinute care inghiteau zapada (lustruiau gheata in urma lor) si o depozitau apoi la …mantinela.
In schimb am revazut cu placere piata cea mare unde salasuiau salamurile unguresti cu paprika si tot felul de cutii cu pateu de gasca. Au un dar de a aranja marfa de-ti vine sa mananci din priviri. Bulina neagra si aici: pestii vii care urmau sa fie cumparati erau inghesuiti in acvarii astfel ca daca nimereai pe fundul vasului mureai cu zile strivit de cei de sus…Horor …si acvariul era transparent!
In una din zile am fost pe Insula Margareta. Din piata Batthyany am mers o statie cu HEV-ul (tren urban) si am cautat in primul rand mormantul lui Gul Baba (in traducere tatal trandafirilor) – un nene turc respectat pentru cate a facut pentru budapestani in timpul ocupatiei otomane (culmea!). Gasit, vazut, pozat si am plecat rapid pe insula .
Mormantul lui Gul Baba
In ziua aceea a nins aproape tot timpul si noi ne plimbam prin parculet, pe insula… Am bifat-o si pe asta dar sa stiti ca nu se compara vara cu iarna aspra si neinduratoare. Adica sfatul meu, nu plecati iarna in concediu prin orase. Ziua urmatoare ne-am urcat sus la Citadela. Baietii au plans tot drumul de parca eram venita cu 2 copii mici: ca ii dor picioarele, ca au atata de urcat, pana acolo?!!! In cealalta zi am facut o excursie pana la castelul Buda. Noutatea absoluta s-a numit labirintul de sub castelul Buda. Undeva langa biserica Mathias, exista o intrare (zici ca intri intr-o bodeguta) intr-un labirint natural cu o multime de galerii pe care ungurii le-au amenajat ulterior. Sunt 10 km de galerie, 1.5 fiind amenajati pentru public. La intrare, ti se da o carticica si restul te descurci. Am pornit toti 3 (cine credeti ca mai era la ora aceea si in zilele acelea prin maruntaiele pamantului) intr-o expeditie de care imi aduc aminte si acum cu placere. De mentionat ca aceste galerii au servit in cel de-al 2 lea razboi mondial drept ascunzatoare ceea ce i-a crescut cota de mister in ochii mei. Din loc in loc erau montate difuzoare (dupa niste stanci, intr-o gaura ca de fantana…) din care rasuna o muzica infricosatoare (un fel de tam-tam al bastinasilor de pe nu stiu ce insula). Galeriile erau slab luminate si din loc in loc erau statui ciudate a caror umbra se profila pe peretele vecin. Mergeam cu inima cat un purice. Cum se indepartau baietii (eu ma incapatanam sa citesc din carticica, chinuindu-ma sa mi-o asez cat mai in lumina) alergam strigandu-i. Intr-una din galerii ne-am pomenit in fata unei fantani din care curgea vin rosu prin toate tevile montate pe cele 4 laturi. Muzica era vesela si lumina (asta chiar era luminata) care era acolo te facea sa crezi ca ai ajuns in rai. Bao a gustat primul si ne-a zis ca e vin. Bogdan a refuzat sa incerce iar eu ca sa fiu pe deplin convinsa am bagat degetul sub jetul rosu si am dat verdictul: urme de vin dar probabil reciclat! Chestia care ne-a amuzat teribil (dupa spaimele traite in celelalte cotloane ale labirintului) a fost penultima galerie (mai aproape de zilele noastre), Acolo scria ca in urma sapaturilor au fost descoperite urme ale civilizatiilor disparute si ne prezentau: o piatra in care era intiparita urma unui adidas, o piatra in care era sculptat un laptop, una in forma de sticla de coca-cola…Pacat ca eram la finalul labirintului caci incepusem sa ne simtim mai bine. Prima bila neagra: in carticica pe care am primit-o scria ca la sfarsitul calatoriei vom primi un ceai fierbinte ca sa ne treaca teama. Din nefericire cei de la receptie, s-au facut ca ploua iar noua ne-a fost rusine sa intrebam. Si nu de frica as fi vrut sa-l bem ci de frig! A doua bila (si mai neagra) o dam celei care ar fi trebuit sa ne dea biletele de intrare. Am fost 3 persoane si ea a dat doar 2 bilete, desi primise banii pentru 3 persoane. Iata ca si la ei se fura!
Catacombe
In aceeasi zi am luat trenuletul cu cremaliera (dat in functiune in 1874!!!) si am urcat sus, la 427 meterii inaltime pe dealul Széchenyi. Am revazut cu placere casele care se intind pe acest deal si ma gandeam ca mi-ar fi placut sa locuiesc acolo. Practic erai ca la munte si faptul ca prin spatele curtii tale trecea un mijloc de locomotie care te scotea in oras, era super! Oricum casele, mai toate de tip vila si cu piscina, banuiesc ca apartineau unor oameni cu bani. La penultima statie, dadeai cu nasul de un supermarket in toata regula (pus exact in varful dealului), magazin care acum 2 ani, pe arsita de atunci, l-a salvat pe Bogdan de la moartea prin deshidratare. Am coborat dealul nu cu trenuletul ci cu autobuzul ca sa vedem si fatada caselor. Budapesta nu are multe blocuri comuniste (cu 10 etaje) ci majoritatea sunt de 6 etaje, cochete si banuim noi spatioase.
Bastionul Pescarilor
In ultima zi ne-am plimbat pe malul Dunarii (baieti crescuti la mare, va dati seama ca n-am avut nici o sansa sa scap) si am trecut cu pasul peste podul cel mai frumos: Podul cu lanturi a carui istorie este un pic patata de gestul sinucigas al sculptorului celor 4 lei ce strajuiesc intrarile pe pod. Acesta nu a suportat comentariile acide ale concetatenilor lui referitoare la lipsa limbilor celor 4 animale si a considerat ca lumea e prea rea si nedreapta. Drept pentru care pleosc in Dunare. In tot cazul, statuile „traiesc” si azi si sincer, pana sa citesc despre asta, nu am remarcat ca le-ar lipsi ceva. Si ca sa fie totul la unison in acea zi, i-am dus pe baieti la biserica Sf. Stefan. Biserica a fost inceputa de 2 constructori – arhitecti care au murit inainte ca opera lor sa prinda contur (misterul planeaza asupra mortii lor si azi, dupa mai bine de 100 de ani). Biserica a fost lasata in paragina si s-a daramat sub propria greutate. Dupa cativa ani, un alt arhitect a studiat planurile si a inceput reconstructia ei. Azi este cea mai mare cladire din oras si e foarte frumoasa. Inauntru se afla mana Sf. Stefan dar pe care o poti vedea doar contra cost (eu am reusit sa o vad acum 4 ani cand m-am nimerit langa un grup de japonezi) insa nu am deslusit nimic printre bucatile de material aurit care o imbracau. In schimb poti sa citesti cateva randuri si chiar sa vezi poze intr-o mica expozitie dedicata restudierii in zilele noastre a mainii acestui sfant.
Malul Dunarii
Aceasta a fost aventura noastra si daca ar fi sa mai merg odata in Budapesta as face-o cu placere caci Budapesta este un oras frumos indiferent de anotimp (ei, nu uitati de sfatul meu….). Oricum, eu cred ca cel putin Bao a avut aceleasi trairi pe care le-am incercat si eu acum 4 ani cand am fost pentru prima data in strainatate – ce sa facem, a treia oara nu-i ca prima data!!!
Publicat în Plimbarici | Leave a Comment »
Viena- Christkindlmarkt
Aventura noastra la Viena a inceput pe 21 decembrie si a durat fix 9 zile.
Cazarea am avut-o intr-un mic hostel din cartierul (deja cunoscut de noi) Liesing. Pe unul dintre stalpii de iluminat de pe strada noastra un afis scris cu pixul: “Nicolae Guta. Rezervari de bilete la telefonul…” – Dumnezeule, nici aici nu am scapat de manelele din Romanica noastra!
Camera a fost calduroasa si lucrul acesta l-am apreciat 6 nopti si 7 zile…M-am imbracat de-acasa cu o hainuta scurta, o palarie in asorte si un fular pe masura ca doar plecam la Viena. Intr-o doara mi-am aruncat in bagaj geaca de munte…asa pentru cazuri extreme. La cele –14 grade de afara am utilizata-o in fiecare minutel al existentei mele vieneze. Din fericire vremea a tinut cu noi si nu ne-a oferit surpriza unei inzapeziri. In fapt nici nu exista aceasta posibilitate caci vienezii, oameni prevazatori, aruncasera pe fiecare strada nisip, sare si pietris (pietricele enervant de fine ce sa ascundeau intre striurile pantofilor nostri). Fiecare coltisor de strada era dotat cu 3 ladite cu material antiderapant. In ultima zi a nins putin, cam cat ai pudra o prajitura si atunci au iesit cu lopetile si masinile de deszapezit de ziceai ca-i omatul cat casa! La intoarcerea in Bucuresti ma asteptau 50 de cm de zapada viscolita si stare de asediu. Offf.
Targul de Craciun
Prima oprire a fost pe strada Smidtgasse 14, acolo unde strabunica mea a murit in urma cu 90 de ani intr-un spital particular. I-am dedicat acest drum bunicului meu, plecat si el dintre noi cu cateva saptamani inainte. Vorbeam cu Bogdan ca iata, dupa atatia ani cladirea e in picioare si strada si-a pastrat numele! Din caietele de amintiri ale bunicului meu am aflat ca bunica lui materna s-a nascut tot in Viena insa mi-a fost greu sa mai descopar dupa atitia ani vreo urma a existentei sale in acest oras.
Statuia lui Strauss
23.12.2003: Ne-am dorit mult sa revedem UNO Center-ul, DonauPark-ul si mai ales sa ne urcam in DonauTurn-ul inalt de 250 m – din varful caruia poti avea intraga panorama a orasului. La intrare te asteapta 2 fotografi sugubeti care fara sa-ti explice ce si cum te aranjeaza in pozitie de nunta si tzac-pac o poza. La coborare, te regasesti alaturi de consoarta, agatat cu bolduri la “panoul de onoare’. Cu 6 euro (!!!!) amintirea ajunge in albumul tau. Ale noastre cred ca au ramas drept model pentru ceilalti turisti. Ca sa ajungi in varf, esti “ajutat” de 2 lifturi silentioase ce parcurg 170 m in 45 de secunde. Liftierul iti explica in engleza care sunt etapele calatoriei dar ca sa fi atent la ce zice trebuie sa ignori golul din stomac. Suntem pe terasa descoperita de la primul nivel. La 170 m bate un vant de te rastoarna. Ne-am baricadat in gecile de Gore-Tex si avem acum ocazia sa le testam…. Bogdan face pozele panorama in timp ce eu ma ancorez bine ca sa nu ma sufle vajul… In parcul de la poalele turnului nu e nici dracu’ caci pe o vreme ca asta nici un om normal nu ar iesi sa faca excursii. In varful turnului exista o cafenea a carui podea se invarte cat sa nu te ameteasca– esti ajutat astfel sa vezi intreaga panorama savurand o cafea.
Vedere din turn
Seara ne plimbam prin oras, admiram luminile si mai ales mergem in piata primariei. De ani de zile, aici se organizeaza Christkindlmarkt. Bradul din fata primariei este plin de beculete stralucitoare ca de altfel si pomii din parculetul din fata. Statuile de pe aleea principala nu se mai vad din cauza casutelor de lemn pline cu souveniruri. Colindele vesele si mirosul de brad ma fac sa simt ca e Craciunul. Lumea alearga pe la fiecare stand cumparand cadouri pentru cei dragi. Daca ma uit in jur fiecare are in sacosa sa un sul de hartie colorata pentru impachetat. Oamenii stiu sa se bucure!
Parlament
24.12.2003 – e ajunul Craciunului si vreau ca in aceasta zi sa fac un tur al bisericilor. Prima de pe lista este Karlskirche – dedicata sfantului Karl Borromeo. Este cea mai mare catedrala in stil baroc din nordul Alpilor. Fatada arata destul de neobisnuit fiind o combinatie intre un templu grecesc si 2 coloane in stil roman. Urmatoare oprire este la biserica dominicana. Lacatul de pe usa ne convinge ca am sosit prea tarziu sau prea devreme pentru reculegerea dorita. La 2 strazi distanta se afla biserica iezuita. Nu stiu de ce atunci cand am citit de pe harta denumirea, m-am gandit la inchizitie si mi-am format o parere gresita cum ca iezuitii ar fi pagani. Deloc adevarat: biserica este in cel mai catolic stil si de o frumusete uimitoare. Coloane imense de marmura colorata sustin cupola bisericii pictata intr-un alt fel decat cel consacrat. In locul frescelor, ea are desenata o alta cupola care-ti da impresia de continuitate. In opinia vienezilor este cea mai frumoasa din oras. Cea mai veche biserica din Viena, datata inca din anii 740, este St. Rupert. In interior se afla un cosciug din sticla ce adaposteste ramasitele pamantesti ale unui sfant. Sta rasturnat pe o parte si are o pana de scris in mana. Hainele in stil baroc, ii sunt ponosite si probabil originale. Sute de pietricele colorate si poate pretioase (?) sunt cusute intre fireturi. E prima data cand vad asa ceva si pentru ca nu exista nici o informatie scrisa asupra acestui lucru imi imaginez ca trebuie sa fie Sf. Rupert. Eroare; citesc pe internet ca el este Sf. Vitalis iar relicvele lui provin din catacombele romane si au fost donate de Maria Tereza in 1765. Biserica Sf. Augustin este ultima oprire din seara aceea. Lipita de cladirea Albertinei (renovata complet si redeschisa publicului iubitor de arta) nu se distinge cu nimic ca ar fi o biserica. Am gasit cu mare greutate intrarea – o banala usa de intrare. Construita in stil gotic, a servit multa vreme ca si biserica de curte, in ea oficiindu-se majoritatea casatoriilor imperiale (printesa Sissi si Maria Tereza s-au casatorit aici). In partea dreapta, este monumentul funerar inchinat celei mai iubite fiice a imparatesei Maria Tereza – Maria Cristina. Sculptat in marmura de catre Antonio Canova este piesa cea mai frumoasa si mai misterioasa din tot ansamblu. Desi inauntrul mormantului nu se afla nimic (toti membrii familiei regale sunt ingropati in Capela Capucina) monumentul te impresioneaza prin grandoare si frumusetea detaliului. Dupa o asemenea zi evlavioasa se cade sa mergem si noi la masa. Este deja 5 si stomacelele noastre isi cer drepturile. Pe strada nu e lume, parca s-au ascuns cu totii. Mergem pe strada principala catre Stephan’s Dom si nu zarim nici un magazin deschis. E normal, ne spunem in gand. Iata ca si primul restaurant e inchis (ei, poate e o greseala). Si cel de pe partea cealalta are obloanele trase. Dar poate la Pizza Da Bizo. Offff…cel din centru e inchis. Hopa, nici McDonald-ul nu e deschis…Se ingroasa gluma. Carnatii si vinul fiert de la tonete au disparut cu tot cu miros…Deja ne apuca disperarea pe amandoi iar eu imi amintesc ca am citit intr-o revista ca daca vrei sa pleci cu sotia (sau nu neaparat…) la opera sau la teatru e bine sa iei cina inainte de spectacol caci restaurantele se inchid la 10 (atunci am ras dar vad ca a avut dreptate, vienezii se respecta si sunt buni crestini) Toata aceasta alergatura nu ne-a facut decat sa ne starneasca si mai tare pofta de mancare si sa ne diminueze cheful de o seara crestineasca. Solutia salvatoare: un restaurant turcesc! Ma uit pe hartia pe care mi-am notat cateva adrese de astfel de localuri si ce vad: Kebab House. Si astfel, in seara in care tot crestinul sta in jurul bradului, canta colinde si mananca sarmale de porc, eu cu dragutul meu sot am stat la o masuta de faianta pictata in modele orientale, in fata unui chebab si alaturi de 2 turci care faceau afaceri…La 7 seara eram singurii pasageri din metrou, si tot singurii care au vazut o gasca de tineri drogati in statia de S-bahn. In momentele acelea am decis ca niciodata sa nu mai petrecem sarbatorile departe de cei dragi.
25.12.2003 –Ne-am gandit ca in ziua de Craciun sa mergem in Grinzig. Am luat tramvaiul D pana la capat si am ramas socati de faptul ca la ora 11 dimineata nu era nimeni pe strada sau in mijloacele de transport – am si dovada, o poza facuta pe Ring la pranz. De la capatul tramvaiului am haladuit pe stradutele pline de verdeata si case cochete. Cartierul este la marginea de nord a orasului si este inconjurat de dealurile pline de vita de vie. Am urcat cu autobuzul serpentinele dealului Kahlenberg pe care l-am coborat apoi printre plantatiile de vita de vie. In Grinzig exista o multime de case memoriale ale lui Beethoven – mergand pe jos, noi am vazut vreo 3.
26.12.2003 – In Viena exista 3 palate importante – Shoenbrunn, Hofburg si Belvedere – si alte cateva zeci de case impunatoare ce poarta titlul de palate. In ultima categorie se incadreaza si Hermesvilla – un mic chateau construit de catre imparatul Frantz Iosef pentru sotia sa stresata si agasata de propria soacra. Ridicat inafara orasului intr-o padure deasa, a servit si ca resedinta de vanatoare pentru imparatul venit sa-si viziteze consoarta. Ca sa ajungi la Hermesvilla trebuie sa folosesti metroul, tramvaiul si autobuzul iar la capatul calatoriei constati ca nu poti sa-ti reperezi pozitia pe harta pentru ca esti demult inafara zonei de interes a turistilor. Am coborat apoi la palatul Shoenbrunn – mica mea dragoste din vara anului trecut. Iarna, gradinile palatului sunt de-a dreptul triste, copacii care ma fascinasera in vara erau complet cheliti si fara viata. “Peisagistul sef” ii tunsese, iar cracile rezultate se aliniau pe pietrisul alb intr-o expozitie in aer liber. Aveau varfurile pictate cu bronz si niste placute scrise pe limba lor…Anul acesta, Ruinele romane din parcul palatului erau renovate astfel ca am putut admira bucatile de piatra daramate artistic pentru informarea umanitatii cum ca poprul austriac s-ar trage din romani ???? In fantana lui Nuptun nu am reusit sa facem baie dar eu personal am facut 10 piruete pe gheata groasa de 20 de cm.
Luminite de Craciun
27.12.2003 – Azi e zi de cumparaturi si hoinareala prin oras. Seara ne gandim ce am putea face in ultima zi si studiem pozele: derulam inainte, inapoi, rotim pozele picture si le facem landscape si la un moment dat imaginea tremura, aparatul se inchide iar la redeschidere ne arata 16 poze. Bogdan spune ca le-am pierdut iar eu ii comunic ca mi-am pierdut uzul ratiunii: cum adica sa pierzi 150 de fotografii in ultima zi de concediu? Organizam imediat un plan de urgenta cu traseele optimizate ale tuturor locurilor vizitate in ultimele 5 zile si iata ca de unde nu stiam ce sa facem in ultima zi, programul devine chiar prea incarcat. Oricum putem demonstra ca Viena se poate strabate si intr-o singura zi….
Publicat în Plimbarici | Leave a Comment »
Ce-i caracterizeaza pe parizieni? Sloganul “Grabeste-te incet”. Sunt foarte relaxati, n-am auzit claxoane (desi se circula infernal, bara-n bara, iar stopurile sunt din trei in trei metri), tonuri de voci mai ridicate sau nervi la coada. Nu…ei stau linistiti si asteapta in masinile lor ca cel din fata sa parcheze cu grija in spatiul ingust ramas pe strada. Si daca nu-i din prima incercare, asteapta rabdatori pe urmatoarele. La supermarket e coada mare la casa – batranica abia isi pune produsele in sacosa…una cate una. Toata lumea o priveste, nimeni nu ii sare in ajutor. Ai crede ca au ramas cu totii impietriti de-o vrajitoare din poveste. Nu, ei asteapta ca babuta sa-si incarce sacosa, sa scoata portofelul, sa numere euro si centii si eventual sa numere si restul. Ei bine, asa de hiptonizati sunt cu totii ca nici unul nu are gura sa strige sau maini sa o ajute.
Mananca incet, savureaza dumicatul de pe terasa unui bistro sau dinautrul unei cafenele tolaniti pe scaunele asezate cu fata la strada. La pranz toata lumea se respecta si iese sa manance. Unii mai modesti, mananca bagheta traditionala chiar pe banca in parc. Beau o cafea pe care o “vorbesc” cu comesenii si apoi pleaca agale catre birou. Nimic nu-i scoate din acest program. Seara stau de asemeni pe terase sporovaind la o inghetata sau Crepes (clatite cu gem, ciocolata, branza si stafide sau oua cu jambon) iar eu cred ca spatiul prea mic din apartamentele lor ii indeamna sa intre atat de tarziu in case.
Nu-i nici unul gras. Si de ce ma mir, ca la micul dejun nu mananca decat croisante sau baghete. Chiar noi am avut surpriza ca in prima zi (si singurul mic dejun luat la hotel) sa avem parte de o jumatate de bagheta cu unt si gem si un croisant. Pai romanul daca nu-i da cu sunculite, salamuri si carnati de dimineata nu simte ca a mancat
Sunt imbracati bine, la moda si miros a parfum. In plin august cizmele de piele peste sosete scurte (nu se vad dar banui ca exista, oricum nu ciorapi lungi ca da prost…) sunt la mare pret. Ce conteaza ca ai tricou cu bretelute…cizmele au farmecul lor. Ca o remarca, barbatii sunt mult mai stilati decat doamnele – e adevarat ca mari variatii in moda masculina nu sunt. Magazinele de haine sunt aranjate chic, cu tema si multa culoare dar pacat de produsele de pe manechini care sunt nepurtat. Deh, sunt Haute Couture…
Cuvantul “boem” s-a nascut cu siguranta in Paris. N-au nici o apasare, n-au grija zilei de maine, nu se uita stramb la cei din jurul lor si fredoneaza incontinuu cantece pe strada – inca un pic si pornesc si in pasi de dans.
Pe locul intai, e politetea. Cu soferul, ca si cu oricine altcineva , e „Bonjour monsieur! Bonjour monsieur/madame!”. Nu exista “Bai nene” sau “Mosule”
Reteaua de metrou (14 linii) e construita astfel incat nici un punct din Paris nu se afla la mai mult de 500 de metri de o statie! Metroul nu e niciodata prea plin – bonus in caz de aglomeratie: strapontine la capatul scaunelor – se rabateaza in caz de lume multa si se lasa in jos de cate ori e loc. Si la metrou si in statiile de masina, urmatorul tren/autobuz (ba chiar urmatoarele doua) este anuntat in minute – care culmea, se respecta!!! Cu biletul de calatorie… e pe baza de bun simt . Peste tot vezi bulina colorata cu: „Nu uitati sa validati biletul. N-am vazut controlori si aveam nenumarate posibilitati de fentare (noi aveam card Orange si deci eram in regula).
Parisul e plin de motociclete si de mii de parcari pentru „Deux roues”. Sunt asigurate pe trotuar doar la roata din spate prin inele de otel fixate in pamant (or fi hoti in Paris?), au copertine pentru picioarele posesorilor (inclusiv doamne cu rochii lungi si pantofi cu toc sau bussinesman la 4 ace) sau acoperis pentru cei mai “meseriasi.Masinile se inghesuie de-a lungul oricarei artere rutiere iar in centru se parcheaza incredibil cu doar 5 cm intre masini de zici ca vin si pleaca toti deodata. Autobuzele circula pe unde-ai zice ca nici musca n-ar intra si iau curbele la 90 de grade de juri ca acum intra pe trotuar, dar nu intra. A, si sa nu uitam de benzinariile de la parterul blocurilor – majoritatea sunt asa, nu vorbesc de cazuri izolate. Ce-o fi in sufletul locatarilor de la etajele superioare?
Sunt individualisti. Citesc in metrou/autobuz (carti si mai rar ziare) si asculta la walkmen muzica. Poti vedea 2 indragostiti tinandu-se de mana dar fiecare cu castile lui. Oricum, nu se prea vorbeste nici in metrou si nici pe strada(daca auzi voci, sigur e un turist).
Apopo de copii: cred ca au o politica demografica foarte solida caci majoritatea familiilor poseda deja 3 copii sau au combinatii de 1-2 in carucior si altul “pe drum”. In genere, in Paris exista facilitati pentru carucioarele de copii astfel incat ii poti vedea alaturi de parinti prin magazine, metrou sau chiar muzee. Probabil insa ca pe multi ii oboseste o astfel de plimbare pentru ca nu de putine ori plang si tipa ca din gura de sarpe (Doamne, ce copil cuminte am eu!!!!)
O curiozitate edilitara: la anumite ore, de undeva se da drumul la apa cu putere in rigole, care sunt astfel curatate. Evident, toate gurile de scurgere functioneaza OK. Asta am citit-o pe internet dupa ce ne-am intrebat de ce pe langa borduri sunt puse mici suluri de mocheta pentru a devia apa din rigole. Si Bingo! iaca si raspunsul.
Dar sa deschidem prima fila a jurnalului de calatorie. Luni, 21 august aterizam la aeroportul De Gaulle. Bogdan a mai fost odata si stie ca e haos (aaa…dar parca nu chiar asa). Pasagerii din zborul de Bucuresti se indreapta catre biroul de pasapoarte si ies veseli cu totii…ups, din aeroport (noi suntem printre ei si fara bagaje, desigur). Ne lipim nasurile de geamul de sticla si privim inauntru la banda rulanta incarcata de bagaje. Odata iesit…e greu sa mai intri la loc. Ne invartim in cautarea unei portite si suntem indrumati la diverse ghisee (printre care si sediul companiei Tarom caci frantuzoaica intelesese ca deja le-am pierdut). In final, in haos si panica (cu maruntzele la gura – adresate francezilor dezorganizati) reusim sa ajungem langa bagajele noastre. Urmeaza goana catre poarta F a terminalului 2 unde ne asteapta Roissybuss-ul. Cu acest minunat autobuz ne plimbam ca-n carusel pret de 15 minute prin tot aeroportul culegand turistii incarcati de bagaje si alte 30 de minute pana in buricul Parisului, adica Piata Operei. Coboram in statia de metrou, ne facem abonament Card Orange (zice ca nu e pentru turisti da’ minte domle’ astia!) si cu harta in mana reperam statia finala Monte Piquet – Grenelle. Hotelul (Tourisme) e chiar la iesirea din metrou. Camera e micuta asa cum sunt mai toate in Paris: din usa de la intrare sari direct in pat si din pat faci un singur pas pana la baie. Dar e curat, aer conditionat, 75 de euro pe noapte si vedere la o straduta linistita. Prima seara la Paris a debutat cu ploaie si cu prima cumparatura: o umbrela. Si ca tot veni vorba de cumparaturi: se afiseaza inca pretul in franci dedesubtul celui in euro – si-s 6 ani de moneda europeana!
Dar printre picaturi ajungem la Champ de Mars si Tour Eiffel. Campul lui Marte se intinde intre Scoala Militara si Tour Eiffel si a servit initial drept teren de parada al scolii iar apoi ca scena a doua mari adunari in timpul Revolutiei Franceze. E un fel de parc, cu zone mai bine intretinute si cu altele mai putin, cu un gazon impecabil pe care cainii nu au voie sa paseasca (amenda e usturatoare si sincer, n-am vazut nici un stapan sa incalce legea) si ronduri de flori. Cladirile adiacente sunt superbe; blocuri elegante a caror chirie te ucide la buzunar caci cu cat vezi mai bine de la fereastra Turnul Eiffel, cu atat platesti taxe si impozite mai mari. Ma uit de sub turn spre cer si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat sansa sa vad in sfarsit Parisul.
Ne intoarcem spre casa si ne oprim la Monoprix-ul de vis-à-vis. Ne dam seama ca de fapt noi nu avem nici cutit, nici furculita si nici strachina in care sa mancam asa ca pe langa mancare ne cumparam in graba si niste “ustensile”. Paranteza: La receptia hotelului si in camera era afis cu “interzis mancare in camera” dar sssst…nu stim decat noi.
A doua zi incepe marea aventura: impart harta pe zone si purcedem spre zona de centru-est. Din statia Odeon o luam pe rue le Buci (hi,hi) si ne trezim in fata la Pont Neuf (Podul Nou in traducere, desi el dateaza din 1604). Cica ar fi cel mai vechi dintre podurile pariziene (altele il preced, dar au fost reconstruite). Robustetea sa a devenit proverbiala, parizienii spunand „Solid ca Pont-Neuf”. In partea stanga a podului este Square du Vert Galant adica locul de intalnire cel mai uzual al parizienilor – un fel de Ceasul de la Universitate din Bucuresti. Timp de 200 de ani acest pod a fost strada principala a Parisului. Din surse inca neverificate suficient am aflat ca pe acest pod au fost arsi templierii si marele Maestru al lor.
De pe pod o luam in partea dreapta a insulei Ile de la Cite si trecem prin piata Delphine, pe langa Palatul de Justitie, pe langa vechea inchisoare (se numeste Conciergerie si este de o frumusete absoluta, asa DA inchisoare…) si pe langa biserica Saint Chapelle. Desi as fi vrut sa o vizitez, coada de la intrare ma descurajeaza. Capela a fost construita In 1248 de Ludovic IX pentru a adaposti coroana de spini considerata a fi a lui Iisus Hristos si alte relicve. A fost ridicata in 1853 dupa ce anterioarele trei au ars. Ingerul, aflat deasupra putea fi candva vazut din orice punct al Parisului. Ludovic IX era un rege atat de pios incat a fost numit “Ludovic cel Sfant”. In 1239 a cumparat coroana de spini de la Imparatul Constantinopolului apoi, in 1241 alte relicve printre care o bucata din crucea lui Hristos. El a construit aceasta frumoasa capela pentru a le adaposti. Ludovic a platit pentru relicve de trei ori mai mult decat pentru a construi Saint Chapelle.
Ne oprim in schimb fata catedralei Notre Dame – situata pe un loc pe care parizienii l-au rezervat intotdeauna pentru practicarea ritualurilor religioase. Luntrasii galo-romani din cité si-au inaltat acolo altarul pentru Jupiter (este acum la Muzeul Cluny) iar cand s-a raspandit crestinismul, o biserica a fost construita pe locul templului. Maurice de Sully a devenit episcop in 1159 si a hotarat sa inlocuiasca catedrala decazuta cu o biserica in noul stil gotic. Dupa ce a fost deteriorata in timpul Revolutiei Franceze, biserica a fost vanduta la licitatie unui negustor de materiale de constructie. Napoleon a venit la putere la timp pentru a anula vanzarea si a ordonat redecorarea edificiului pentru incoronarea sa ca imparat in 1804. Arhitectul Eugene Viollet-le-Duc a lucrat între 1845-1864 pentru a restaura monumentul.
In piata din fata catedralei – Place du Parvis – este intrarea la situl arheologic ce pastraza vechile ruine ale cladirilor de dinaintea contruirii actualei biserici. Din pacate, intrarea este destul de modesta si ignorata de turisti.
Catedrala e renumita pentru cele 3 rozete ale sale (Cea de la intrare dedicata Fecioarei Maria si prucului Isus iar cele laterale, Vechiului si Noului Testament)
Fatada e construita pe 4 nivele si anume:
Portalurile sculptate dateaza din secolul al 13 lea: Portalul Fecioarei Maria, Judecatii de Apoi si Sf. Ana.
Galeria regilor – 28 de statuete reprezentand regii din Judeea si Israel. In 1793, in timpul revolutiei, statuile au fost confundate cu regii contemporani vremurilor de atunci si deci, distruse. Cele de acum sunt realizate de Eugene Viollet-le-Duc si cateva au fost executate dupa propriul chip sau al unor prieteni arhitecti – probabil ca originalele nu au mai putut fi recuperate.
Rozeta – un minunat vitraliu avand in fata lui statuia Fecioarei Maria flancata de Adam si Eva
2 turnuri si galeria de monstrii si demoni – figuri apocaliptice infricosatoare inspirate din vechi legende crestine.
Lasam in urma Ile de la Cite si o luam incet spre cea de-a 2 insula importanta a Senei: Ile St Loius. Trecem podul cu acelasi nume si ne gasim in oaza de lininste a Parisului. Se spune ca e locuit in proportie de 50% de straini si ca ar fi unul din cele mai luxoase locuri. Case autentice neatinse de morbul urbanitatii, asezate printre magazine mici de ceasuri, delicatese, umbrele si palarii. Pe cheiul d’Anjou al insulei a locuit Martha Bibescu (nascuta si stinsa din viata la Paris). De pe insula, o pornim pe bulevardul Henri IV care mai pastreaza inca in pavaj pietre din turnurile Bastiliei si poposim in fata Coloanei Libertatii. Coloana a fost ridicata in memoria victimelor de la revolutia din 1830, victime care au fost ingropate chiar sub coloana. Detaliu amuzant: in epoca respectiva doua mumii de faraoni egipteni din muzeul Luvru incepusera sa se descompuna iar administratorul muzeului s-a gandit ca e prea complicat sa obtina un permis de inhumare pentru faraoni mai ales ca pe factura de la vama fusesera declarati ca „peste uscat”. Cum initial corpurile revolutionarilor ce trebuiau ingropati sub coloana de la Bastille se aflau la Luvru, administratorul a profitat de transferul acestora si a adaugat si cele doua mumii. Asa se face ca faraonii au fost ingropati cu onoruri militare ca eroi a revolutiei.
Din piata Batiliei o pornim prin cartierul St. Antoine in cautarea stradutei de Lappe. Cartierul e renumit pentru locuitorii cu sange revolutionar pe care te poti baza ori de cate ori intentionezi sa organizezi o revolta. Rue de Lappe e plina de boutique-uri, ateliere de artisti si baruri cu calcanele acoperite de iedera si frumoase curti interioare. Ar mai fi de notat Opera Bastille dar e prea futurista pentru a fi importanta.
Cartierul Le Marais. In secolul 17, aristrocratia si-a cladit aici palate iar Henric IV a creat o minunata piata: Place de Vosges (regiunea din Franta care a platit prima, darile in 1800) alcatuita din pavilioane de caramida rosie construite pe arcade de piatra si dispuse rectangular. Acum, pe sub arcade sunt galerii de arta, boutiquri si terase (unele incalzite iarna printr-un sistem special). La numarul 6 este casa lui Victor Hugo. Istoria pietei este urmatoarea: Henri II a murit in urma unui duel in Hotel de Tournelles aflat pe locul pietei actuale. Sotia lui, Caterina de Medici a pus sa se darame constructia, locul fiind lasat liber. Liber…adica numai bun si pentru alte dueluri. In fine, peste ani Henri IV a construit piateta de forma rectangulara, cu fatade identice, intrerupte doar de 2 pavilioane: Pavillon du Roi et Pavillon de la Reine. Noi am iesit pe sub arcada pavilionului du Roi si am ajuns la Biserica St. Paul. De acolo ne-am plimbat prin cartier. Majoritari acolo sunt acum evreii. Rue de Rosiers e straduta cea mai reprezentativa. Numele strazii, numarul de la poarta, magazinele au firma scrise si in limba Yiddish ca sa nu mai zic de restaurantele cu mancare kosher. La un moment dat unul dintre ei l-a intrebat pe Bogdan daca e evreu dar nu mi-e clar cu ce scop. Ce am mai vazut prin cartier: Muzeul Carnavalet (resedinta preferata a scriitoarei Sevigne – o prezenta cuceritoare, daruita cu toate avantajele frumusetii, inteligentei si culturii), hotel de Sully, hotel de Sens. Ce mai e de vazut? O gramada de cladiri pe care sper ca la urmatoarea calatorie sa nu le mai ratez.
Cartierul Les Halle – vechi, pitoresc si plin de mistere. Pe vremuri, era “centrul comercial” al Parisului – adica locul de unde pleca toata aprovizionarea capitalei. Pe langa comersantii bogati s-au aciuiat si cersetorii. Tot aici in cartier, se afla si celebra Curte a Miracolelor – adica locul de pripas al cersetorilor, hotilor si prostituatelor. Se numea astfel pentru ca seara, ca prin miracol, cei ce fusesera orbi in timpul zilei isi recapatau vederea iar schiopii se ridicau si o luau la goana. Astazi, pe locul fostei curti a miracolelor se afla pasajul Caire plin cu magazine de haine en-gros.
De fapt si acum, in zona exista o strada a prostituatelor (din pacate nu chiar de lux ci chiar de varsta a treia)- rue st. Denis si o multime de magazine care comercializeaza en-gos de la haine si pana la fructe. Lumea de pe strada e pestrita de la africani, hip-hoperi si chiar traficanti de droguri. Pentru ei Parisul inseamna Halele. Restaurantele si fast food-urile din imprejurimile strazii St Denis sunt pline de negrii si arata destul de jalnic tinand cont de populatia care le frecventeaza. Ne-am riscat si noi sa mancam la Pizza Hat, un local ce parea mai rasarit si unde probabil ca nu mancau decat cei mai “avuti” din tagma lor. Note foarte slabe au primit Mc Donald si KFC unde sincer, am vazut pentru prima data castroane de cartofi prajiti de aproape 1 kg!!!
Halele s-au invecinat multa vreme cu Cimitirul Inocentilor, aflat pe locul unde azi este Fantana Inocentilor. Se pare ca datorita numarului mare de cadavre ingropate in graba in gropi comune si a animalelor care sapau fara nici o jena in cautare de ceva mancare, multe din schelete au iesit la suprafata producand un miros insuportabil. In final, osemintele au fost transferate in carierele de la marginea Parisului iar astazi formeaza celebrele subterane numite Catacombe. Noi nu le-am vizitat.
In schimb am mai vizitat 2 pasaje: Grand Cerf – a fost la origine o mica straduta care servea de trecere clientilor hotelului ‘Grand Cerf’. Pana la revolutia Franceza de aici plecau postalioanele si diligentele spre estul Frantei. Mai tarziu straduta a fost acoperita si transformata in pasaj cu magazine de lux iar la etaj sunt locuinte sociale, pentru parizienii saraci. Al doilea este un pasaj neacoperit: Passage Moliere .
Ce mai e de vazut prin cartier: Centrul Pompidou, atelierele Brancusi, Fantana Stravinsky, Biserica St Merri, Biserica St Eustache, Bursa Comerciala, Hotel De Ville – adica primaria, Rue Rivoli- bulevardul plin de magazine de lux.
Miercuri, 23 august – Coboram la statia Concorde si ne oprin o secunda in piata cu acelasi nume (locul de executie al Mariei Antoaneta), si pozam: Hotel Crillon, St. Madeleine, Hotel de la Marine, obeliscul egiptean (daruit de viceregele Egiptului Mohamad Ali lui Louis Philipe in 1831), fantana, podul Concorde, in departare palatul Bourbon (in stil grecesc, simeteric fata de biserica St. Madeleine construita in acelasi stil) si inceputul bulevardului Champ Elise. Sa revenim deci la gradinile Tuileries – pana la al doilea bazin mie mi-au parut destul de neingrijite. Caterina de Medici a ridicat aici in 1600 un palat pe un camp pe care se fabricau tigle. Palatul a rezistat pana in 1871 cand a fost incendiat si apoi daramat definitiv pe la 1880. Astazi pe locul lui se afla o parte din al doilea rond din gradina Tuileries. Din cate am citit, in 2003 s-a pus problema raconstruirii lui dar parearea mea este ca nu si-ar mai gasi locul si in plus ar inchide mult panorama.
Arcul de Triumf
Am trecut pe sub Arcul de Triumf Carousel (sunt 3 in Paris – Elise, Carousel si Defense) construit de Napoleon I in 1808 dupa modelul Arcului de Triumf al lui Septimius Severe din Roma.
Am ajuns in fata piramidei de stricla proiectata de chinezul Ming Pei si inaugurata in 1989 de Mitterrand. Serveste drept intrare in muzeul Luvru. Nu am intrat in muzeu, pentru ca am preferat ca de data asta sa vedem cat mai multe obiective pe dinafara, lasand pe data viitoare (oare cand?) incursiunea inauntrul lor. Stand pe marginea bazinului de langa piramida, am remarcat robotelul care ii curata gemuletele. Paranteza: nu stiu daca si la periferie este asa, dar in centru se spala scarile, trotuarele si strazile cu apa si detergent – daca e cazul mai dau si cu peria ca sa fie siguri de succes.
De la Luvru, am iesit catre biserica St. Germain l’Auxerrois si cum ne-am nimerit la ora fixa am ascultat o minunata melodie cantata de clopotei. Si chiar la fixul acela de ora a venit si preotul paroh pe o si mai minunatat motocicleta Yamahha. Ordinul masacrului din “noaptea sf. Bartolomeu” cand 70.000 de hughenoti au fost ucisi, ar fi fost dat din aceasta biserica.
Urmatoarea destinatie: Palace Royal – palatul Cardinalului Richelieu. Se pare ca aici a locuit o vreme si Ludovic al XIV inainte de a se muta la Luvru si Versailles. Palatul nu se poate vizita dar curtea interioara da. 280 de coloane in alb si negru de diferite marimi te intampina la intrarea de pe strada Driant. Trecand de ele ajungi intr-un pacurculet pe care nu l-ai ghici din strada – e o mica oaza de liniste in agitatul oras. Iesim prin strada Petits Champs si o luam pe rue Vivienne catre Bursa. In drum, ne oprim o clipa la Pasajul Vivienne- plin de magazine, bineinteles. Vis a vis de Bursa de la capatul lui rue Reamur e Agentia France Press. O luam pe bd. 4 septembrie pana la Opera. Pe langa Opera sunt marile magazine: Printemps si Lafayette (atentie, unul dintre magazine poseda o superba cupola in stil Belle Epoque care face toti banii dati pe calatoria la Paris). Am mai dat o raita pe la biserica St. Trinite (era in constructie) si pe la st. Augustine dupa care ne-am indreptat catre palatul Elise – bifat pe harta dar nevazut din cauza de gard prea inalt. Nu-i nimic, ca am vazut Grand Palais (in reconstructie cam de multicel…) si Petit Palais care ne-a saturat pofta de “palate” – ambele sunt destul de contemporane fiind construite cu ocazia Expozitiei Universale. De aici, pe cheiul Senei am plecat prin arondismentul 11, adica “Chelsea” Parisului. Ce e de vazut? Pai case-nalte si frumoase pe strazi cu nume de capitale, CrazyHorse pe langa podul L’Alma (acum 9 ani, aici a murit Lady D), Muzeul Modei, Muzeul Guimet (+ micul cimitir de Passy unde e ingropat Fernandel – cimitirul e la mare inaltime fata de nivelul strazii Rue Copernic), hoteluri luxoase, o biserica americana si multe magazine pentru buzunare pline de gologani. Din piata Victor Hugo am luat metroul cateva statii si ne-am oprit in parcul Monceu. Extraordinar parc! Mi s-a lipit de suflet. Cu ultimele forte, coboram Av. De Messine ce ne scoate aproape de St. Augustine si apoi pe niste stradute ajungem la Madeleine. Incepe sa ploua. Pic, pic,pic…O ploaie scurta si enervanta cum au fost toate din calatoria noastra. In 10 min ploaia se opreste si Bogdan ma intreaba: “Mai mergem azi undeva?” Sublieniez martiriul la care a fost supus sotul meu in aste 6 zile si gentiletea cu care nu s-a opus cand i-am spus ca vreau sa mai vad si Place Vendome. Si cu asta se va fi terminat ziua…
Jardin de Luxemburg
Joi 24 august – zi dedicata cartierului Latin si Montparnasse dar si o zi cu multi stropi de ploaie. Prima oprire: Sorbona si Hotel Cluny. Am vrut sa vad strada pe care a locuit Iulia Hasdeu in perioada studiilor ei de la Paris si din pacate am incurcat Rue de Tournon cu Rue de Racine (ce diferenta mare…nici o litera nu se potriveste). Si am luat la pas strada cu pricina uitandu-ma atent la fiecare casa caci nu vedeam nici o placutza comemorativa. Am facut si poze in speranta ca acasa ma voi lamuri. Dar acasa am constatat eroarea si mai mult de atat, am constat ca drumul de la Odeon pana in Jardin de Luxemburg l-am parcurs chiar pe strada Tournon dar fara a fi prea atenta. Si deci, am ajus in Jardin du Luxembourg. In dreapta e palatul Luxemburg creat de Maria de Medici in amintirea lui Henric al IV mort in duel (de fapt se plictisea singura la Luvru dupa moartea sotului) iar pe stanga e fantana si grota Medici ( e limpede de ce se cheama asa). Si daca numele mi-e clar, nu inteleg de ce tot acest ansamblu a trebuit sa fie stricat de prezenta unui nas care iese amenintator din apa limpede. E nasul secolului 21 (nu prea romantic dupa cum se vede) care s-a bagat unei nu-i fierbea oala. Trecem in revista statuile, bazinul central cu rate salbatice, zecile de scaun de fier pe care le poti muta oriunde vrei si nu in ultimul rand locul de joaca pentru copii – excelent ca si dotare dar pe bani, bineinteles.
Jardin de Luxemburg
In zilele senine (si probabil neploioase) se pot inchiria contra unei sume modice barcuta cu pânze. Am vazut poze in care oameni în toata firea se amuzau dirijând in bazinul central al parcului aceste fragile ambarcatiuni, facute din lemn si sculptate de mâna.
Arhitectura palatului este inspirata dupa cea a palatului Pitti din Florenta, orasul de origine a Mariei de Medicis.
Iesim din gradina pe poarta dinspre biserica St. Suplice. In cartea “Codul lui Da Vinci” se pomeneste despre Sf. Graal ascuns sub obeliscul din biserica. Noi nu am reperat aceasta dala de marmura ce ascunde relicva dar am vazut linia subtire de cupru ce marcheaza meridianul 0. De la St Suplice o pornim prin ploaie catre St Germain des Pres – biserica veche de 1500 de ani si care adaposteste ramasitele regilor merovingieni (primii pe care i-a cunoascut Franta). De la biserica o pornim pe strazile din cartierul St. Germain, prin piata Furstemberg (nealterata de vreme, de parca timpul s-ar fi oprit in loc – Delacroix si-a avut studioul aici), pe strada Rue de Siene pana in spatele Institutului francez (din 1806 a adapostit cele cinci academii franceze si a fost construit pe locul turnului Nesle adica punctul terminus de pe Malul Stâng al zidului cetatii din 1220) si pe la Carrefour de Buci pana la statia de metrou Odeon.
Cu metroul mergem la Gara d’Austelitz si acolo imbinam utilul cu placutul: se rezolva problema WC-ului (2 euro pishu-pishu si 6 daca vrei si dus) si vizitam si gradina lor botanica – Jardin des Plantes.
Paranteza la capitolul WC: pe strada exista wc-uri publice, gratuite si foarte curate. Adica dupa ce iesi din cabina, usa se inchide automat si de undeva din tavan tasneste apa peste tot – adica wc, podea. Nota 10 si o prima grasa pentru inginerul care a proiectat chiuveta sub forma unei “boca de veritas”. Bagi mana intr-o gaura de deasupra wc-ului si primesti sapun si apa cat sa te speli o data pe maini.
Povestea gradinii botanice este aceasta: in 1635 regele Louis XIII dispune crearea Gradinii Regale de plante medicinale pe o suprafata de 28 de hectare, având ca scop culegerea si conservarea plantelor medicinale. Destul de repede ea se transforma într-o anexa a Scolii de Medicina, anexa în care cursurile sunt gratuite si se predau în limba franceza si nu în latina. Devine deci un simbol de modernitate pentru ca aici se vor preda cursuri de chimie si teorii privind circulatia sangelui în corpul uman.
Vizitam deci fericiti gradina botanica, facem poze la singura moschee din Paris aflata la iesirea din parc si o luam spre arenele Lutece – construite în secolul al II lea al erei noastre, si avand veau o capacitate de 15000 de locuri. Se desfasurau aici lupte de gladiatori si de animale salbatice. În perioada care a urmat, ca urmare a invaziilor barbare, pietrele edificiului au fost folosite de catre galo-romani, locuitorii Lutetiei (numele viitorului Paris), refugiati pe insula Cite, pentru lucrari de aparare. In anul 1869 acest loc este redescoperit, odata cu crearea strazii Monge. La aceaa data, terenul apartinea Companiei Generale de Omibuze (tramvaiele cu cai) care isi propune sa darame in intregime constructia pentru a face loc vehiculelor si cailor. Azi, mai putem vedea tunelul prin care erau lasate animalele salbatice în lupta, grilajul în spatele caruia asteptau gladiatorii dar Arenele sunt folosite pentru desfasurarea diverselor spectacole, muzicale si de teatru.
De la Arene am mers in Piata Conterscarpe – inima Cartierului latin de unde pleaca cele mai pitoresti stradute de pe dealul “Sainte Genevieve – patroana Parisului ” – rue Mouffetard – cu magazinele de souveniruri, restaurantele intime dar si cu trotuarele stramte de nu mai putin de 50 cm. Perpendiculara pe ea este rue du Pot de Fer (ceaunul de fier) – nu mai lunga de 50m, fara trotuare si plina ochi de bistrouri. Ne-am intors prin rue Tournefort in piata Panteonului. Istoria lui e urmatoarea: simtindu-se pe moarte, regele Ludovic al XV a promis ca daca se va face bine, va renova biserica Sainte Genevieve. A rezultat un monument de tip grecesc cu o cupola gen Dom clasic si care in final, datorita Revolutiei nu a mai ajuns biserica ci necropola pentru oamenii de marca ai tarii (Zola, sotii Curie, Hugo). Inauntru se afla si Pendulul lui Foucault care i-a servit fizicianului sa demonstreze rotatia pamantului in 1851. Din pacate, ne-am nimerit taman in perioada in care pendulul era la reparat asa ca nu am reusit sa-l vedem – am primit in schimb scuzele scrise ale “managerului”. Din piata Panteonului, am plecat catre biserica St. Etienne du Mont. Si incepe ploaia..pic, pic, pic. Vrem sa intram in biserica dar stupoare, usa e inchisa si afara ploua, ploua. O luam la fuga catre metrou si nu ne mai oprim decat ACASA. Spre seara facem o plimbare Domul Invalizilor, Palatul Bourbon si Muzeul D’Orsay.
Domul Invalizilor – a fost conceput de catre Ludovic XIV ca o “cazarma” pentru veteranii de razboi. In zilele noastre aici este un muzeu al armatei, o curte interioara pline de tunuri confiscate de Napoleon in Austria si un mic spital modernizat pentru mutilatii de razboi. In capela domului salasuieste din 1840 sicriul cu ramasitele lui Napoleon.
Domul Invalizilor
Palatul Bourbon – a fost costruit in 1722 pentru ducesa de Bourbon, fiica rezultata din legatura regelui Louis XIV cu Madame de Montespan. Pe la 1807, Napoleon i-a adaugat colonadele ce-l fac sa semene izbitor cu templul Madeleine cu care acum este “in oglinda”
Muzeul D’Orsay – situat in fosta gara Orsay. Gara a fost construita in 1897 dar in 1937 s-a propus spre desfiintare. In anii ’60, preocuparea crescanda pentru gasirea unui sediu pentru patrimoniul sec.19 au salvat edificiul de la demolare. Astfel, cladirea s-a transformat intr-un frumos muzeu de arta iar singurul lucru care atesta ca acolo a fost o gara este ceasul de pe peronul principal.
Vineri 25 august – o pornim de dimineata pe straduta din spatele hotelului si ajungem la bisericuta St Leon si de aici, prin labirintul de stradute linistite la Camp de Mars si Tour Eiffel. Inca o poza la turn si ne grabim cu metroul catre Arcul de Triumf. Construit intru gloria cuceririlor napoleoniene, arcul nu a fost vazut de cel caruia ii era inchinat. Dupa 4 ani de la inaugurare, ramasitele pamantesti ale lui “Napi” au trecut pe sub arc in drumul lor catre locul de odihna vesnica.
Raza cea mai stralucitoare dintre cele 12 care pornesc din piata Arcului de Triumf este Champs Elysses. Maria de Medici a creat in sec. 16 o alee marginita de pomi care a inlocuit mlastinile din acea parte a orasului. Abia in sec. 20, ca urmare a aparitiei primei linii de metrou, se construiesc aici hoteluri si magazine de lux.
Din Piata Concorde am plecat cu metroul catre Motmartre cu prima oprire in gara St Lazare si de acolo cu autobuzul pana in piata Clichy. Autobuzul a oprit intr-o statie numita Bucuresti, vis a vis aflandu-se statia Budapesta. Din Piata Clichy am fost pe jos pana la Moulin Rouge – moara care nu a tocat nimic altceva decat banii musteriilor. Celebrul cabaret se afla in Place Blanche (denumire ce aminteste de fostele cariere de gips) din 1889 si tot de atunci, cu o mica intrerupere de 35 de ani datorita unui incendiu, se danseaza aici in fiecare seara French CanCan-ul.
Facem o poza si ne intoarcem cativa metrii inapoi catre intrarea in cimitirul Montmartre. Tzintirimul mi s-a parut foarte ciudat asezat asa…pe 3 nivele. Am cautat mormantul cantaretei Dalida dar din pacate fara succes – pozele vazute pe internet il aratau ca fiinda pe ultimul nivel dar noi nu l-am reperat (nu-i nimic, poate data viitoare…). De la cimitir, am luat autobuzul alte 3 statii pana la capatul strazii de Saules pe care am inceput sa o urcam. Pe la jumatea ei vedem si prima amintire a vremurilor in care colina era raiul artistilor boemi atrasi de viata bucolica si vinul din abundenta. Cabaretul Lapin Agile a fost gazda pentru scriitorii si pictorii din cartier pana in 1914. Acum este un loc in care turistti pot savura un pahar de vin fiert in compania cantaretilor de sansonete franceze. Vis a vis de cabaret se afla un patratel de vita de vie, probabil singura mostra pastrata cu sfintenie a altor vremuri, cand Montmartre era un satuc cu locuitori ce cultivau legume si vita de vie. Si in fine, la capatul acestei strazi in panta se afla Place du Tertre, adica raiul artistilor contemporani care-si expun lucrarile si-ti fac portretul in toate tehnicile posibile. Fosta piata sateasca veche de sute de ani este cea mai populara si pitoreasca din intreg Parisul. Din piateta, trecem pe langa biserica St Pierre (cea mai veche abatie din Paris dupa St-Germain-des-Pres si St-Martin-des-Champs, aflata pe locul unui fost templu inchinat zeului Marte) pentru a ajunge la bazilica Sacre Coeur. Biserica “Inimii Marinimoase” a fost construita intre 1873 si 1919 pentru a ispasi pacatele savarsite de parizieni in timpul Comunei din 1871. A fost finantata prin donatia publica a 10 milioane de credinciosi si inaugurata cu toata rezistenta opusa acestui proiect de elitele pariziene dar si parizieni simpli. Piatra din care a fost construita e speciala, in contact cu apa secreta o substanta alba care o face sa para proaspat varuita. Galeriile de gips din subteran au facut necesara constructia unei fundatii compusa din 83 de piloni si de aici s-a nascut legenda conform careia bazilica este cea care sustine colina si nu invers.
Si un pont: merita sa mergeti sambata la pranz sau duminica dimineata la slujba caci au un cor dumnezeesc!
Sacré-Cœur
Ce am mai vazut in cartier:
Moulin de la Galette – ultima supravietuitoare a morilor din Montmartre cu mecanismul intact si inca functionala. In zilele noastre adaposteste un mic restaurant.
Casa lui Tristan Tzara – poetul dadaist de origine romana. Strada pe care se afla casa este un fel de Champes Elysees al cartierului, aici locuind azi parizieni bogati si sofisticati
Sculptura in bronz realizata de actorul Jean Marais si inchinata unui alt actor francez Marcel Ayme, incastrata intr-un zid de beton in piata Marcel Ayme.
Statia de metrou Abbesses – cea mai adanca statie din Paris – 30m – se coboara cu liftul.
Ziua am incheiat-o in parcul Buttes Chaumont – construit pe locul unei cariere de gips in 1863 de catre catre arhitectul Parisului, baronul Haussmann. Intentia este laudabila daca tinem seama ca la vremea respectiva parcul a fost dotat cu o grota artificiala, o cascada de 30m, un templu grecesc cocotat pe o stanca in mijlocul unui lac si 2 podete suspendate. In jur, verdeata cat vezi cu ochii. De atunci lucrurile s-au mai schimbat, acum locul e plin de emigranti rusi, polonezi, africani si ce natii or mai fi ca noi doar dintr-astia am vazut. Si am mai vazut ca parcul e neingrijit si ca din maretia de acum 100 de ani s-a ales acuma praful. Pacat! Daca ziua s-a incheiat asa, noaptea a inceput cu o plimbare prin locurile luminate ale Parisului, practic o alergatura de 3 ore (ca la ora 1 noaptea metroul nu mai circula) pe axa Luvru, Place de la Concorde si Tour Eiffel.
Sambata 26 august – Afara-i frig si ploua pic, pic, pic. Ne intalnim cu prietenii nostri Roger si Ama in fata hotelului si de acolo purcedem cu masina catre Versailles..
Localitatea dateaza in mod oficial de pe la 1038 iar dupa mai multe perioade de dezvoltare si de decadere, intra in atentia Casei Regale, cand Ludovic al XIII-lea venea frecvent la vanatoare pe teritoriile Baronului de Versailles de la care cumpara terenul unde isi construieste un pavilion de vanatoare.
In 1661, Ludovic al XIV-lea devine rege al Frantei si trimite pe arhitectul sau oficial, Louis Le Vau si pe peisagistul Andre Le Notre, pentru a transforma pavilionul de vanatoare de pe domeniile Versailles, intr-un castel demn de Curtea Frantei.
La 6 mai 1682 Regele si Curtea Regala se muta la Palatul Versailles, iar acesta devine capitala neoficiala a Frantei. Pentru a scapa de protocolul strict de la Curtea Regala, Ludovic al XIV-lea isi construieste Grand Trianon, loc in care era insotit si de metresa sa, Madame de Maintenon. In 1715 Regele-Soare moare, Curtea se muta la Paris iar palatul este abandonat, pana in 1722 cand Ludovic al XV-lea readuce administratia la Versailles si cladeste in 1762 Petit Trianon – pentru metresa lui, Madamme de Pompadour. Ludovic al XVI-lea adauga o sala de opera, pe care o termina in 1770, la timp pentru celebrarea casatoriei sale cu Maria-Antoaneta.
In anul 1883 Regele Ludovic-Filip decide ca Palatul Versailles sa devina Muzeu de Istorie a Frantei. Planul localitatii Versailles a fost folosit de arhitectii americani pentru sistematizarea capitalei Statelor Unite ale Americii, Washington
Ca sa te plimbi prin tot domeniul de la Versailles poti sa alegi pasul, minicarele sau vehiculele electrice. Cu pasul e destul de obositor caci sunt multe de vazut, minicarele te duc pe un traseu oarecum fix si fara opriri la comanda, iar vehiculele electrice stau la dispozitia ta cat vrei si cat te tine buzunarul (28 euro/ora) – poti cobori in orice punct de pe traseu pentru a face o poza . Noi am ales ultima varianta si am inchiriat masinuta cu nr. 35 cu care ne-am plimbat pe la Petit Trianon, Temple d’Amour, Grand Trianon, prin cativa boscheti (nu radeti ca asa se numesc) si 3 bazine cu apa. Masinutele au un traseu fixat dinainte si daca incerci sa te abati pe alte carari, motorul se opreste si esti anuntat ca nu mai pleci de acolo decat in marsarier. Noi am patit-o de 2 ori atunci cand am vrut sa o luam spre domeniul Mariei Antoinette – Le Hameau si printr-un boschet interzis.
Desi in pretul biletului intra si auditia fantanilor muzicale care nu canta decat la anumite ore, ploaia nu ne-a oferit prilejul sa le ascultam. Am plecat intr-o mare graba spre masina si cu aceasta am ajuns in Velizy la un mall. Din mall i-am luat copilului meu jucarii, am mancat scoici la un restaurant belgian si am plecat obositi catre casa…
Duminica 27 august – Bien venu a Bucharest!
Publicat în Plimbarici | Leave a Comment »
Daca ar fi sa caracterizez Cairo intr-un singur cuvant, as spune HAOS. Nici saracia, nici mizeria sau forfota de oameni de la miezul noptii nu m-au impresionat precum haosul din traficul de pe strazi. Desi exista stopuri, desi este verde pentru pietoni NIMENI nu opreste la stop. Sper ca m-ati inteles, NIMENI! Stateam la stop si nu-mi venea sa cred cu cata usurinta si viteza trec prin fata mea masinile. A, sa nu uit…exista si un politist la fiecare intersectie dar daca indrazneste sa opreasca masinile se alege cu multe ocari din partea conducatorilor auto. Fara indoiala, cairezii sunt buni soferi. Nu merg cu farurile aprinse, nu semnalizeaza schimbarea de directie, nu merg pe banda lor. In loc de semnalizarea vizuala o folosesc pe cea audio. Multe masini au un claxon cat tot volanul astfel ca de oriunde ai apasa, “bip-bip-ul” tot se aude. As putea spune ca e muzica soselelor. Din obisnuita, claxoneaza chiar daca nu au obstacol. Taximetristii te intreaba din claxon daca vrei sa urci la ei in masina. Din autobuz trebuie sa te arunci caci nu au statie fixa (si daca au, opresc si intre statii) si oricum nu te lasa la bordura ci chiar in mijlocul bulevardului. In plus, nu cred ca au limitari de viteza ca se goneste cu suta la ora…
Prima zi am rezervat-o muzeului de egiptologie. Hotelul nostru -Grand Hyatt- se afla foarte aproape de Midan Tahrir (Piata Libertatii) unde este muzeul. Pana la el am avut de trecut 3 bulevarde adiacente pietei. M-am lipit de un localnic si cand a trecut el in fuga strada, la “umbra” lui am ajuns si eu teafara pe cealalta parte. Zilele ce au urmat as putea spune ca am devenit experta – desi eu in Bucuresti mai am abateri de la zebra, acolo mi s-a parut imposibil sa trec strada. Stii, cand citesti lucrurile astea pe internet crezi ca sunt exagerari dar credeti-ma e 100% adevarat. In fine, trec prin filtrul de politie, armata, civili inarmati cu pistoale si cativa ghizi dispusi sa te plimbe contra cost prin muzeu, las aparatul foto la intrare, in “special box” (asta dupa ce a piuit filtrul prin care am trecut si politistul mi-a deschis rucsacul) si iaca sunt in cel mai faimos muzeu din Egipt (biletul este 40 LGP). La intrare ma si lipesc de un grup de italieni (macar inteleg ceva din limba asta) al carui ghid explica frumos si foarte pasionat despre Imperiul Vechi. Statuile din prima camera sunt reprezentari ale faraonilor in timpul vietii lor. Toti sunt in pozitie verticala cu piciorul stang un pic in fata. Sangele circula astfel prin vene, ajungand pana la inima ceea ce inseamna ca sunt vii.
La parter mai poti vedea statuia lui Kefren – reprezentativa pentru Egipt, ea aflandu-se si pe bancnota de 10 lire. Facuta toata din diorit (cu greu a putut fi sparta de catre hoti la genunchiul stang) te impresioneaza prin precizia cu care a fost sculptata. Sunt totusi 4000 de ani de atunci.
Muzeul de egiptologie
In alta camera (muzeul are 107 sali si 120.000 de exponate) se afla statuile preotului Rahotep si a sotiei sale Nefrit. Amandoi stau asezati pe scaun, el cu mustata (am inteles ca e singura reprezentare a unui egiptean cu mustata) ea cu coafura gen Cleopatra. Sunt pictati si culorile sunt inca vii. Langa ei sta familia piticului Seneb (un fel de sef peste liliputani) alaturi de sotie si cei 2 copii. Intr-un apendic al camerei se afla o statuie minuscula a lui Keops pe care o poti vedea doar daca ghidul apinde o lanterna.
Si ca sa terminam cu parterul, ghidul a mai luminat si pe Sheikh El Balad , sculptat in lemn si cu ochi de quartz. Dupa cat e de baban, pare ca a fost un om prosper. Ne spunea sa remarcam figura lui atat de relaxata chestie destul de rara in acea perioada. Pai sa vada el relaxare la omul secolului XXI…
Urcam la etaj. Jumatate e inchinat lui Tutankhamon – a carui mormant a fost descoperit intact desi fusese calcat de hoti. Se spune ca faraonul cand venea la putere se si apuca de piramida si de strans comori pentru viata de apoi. Aveau o idee fixa ca dupa moarte spiritul se intoarce si isi cauta corpul. De aceea ii mumificau si ii ingropa cu toate cele necesare. Tut a murit la 18 ani, subit si dintr-o data si cu toate astea a avut mormantul plin de aur. Numai masca si sarcofagul propriu zis erau din aur masiv si aveau 18 kile. Celalte 3 sarcofage si 4 ladite ce adaposteau sarcofagele erau suflate doar… Oricum, de la moartea propriu zisa pana la momentul ingroparii lui in piramida treceau cateva luni caci trupul trebuia imbalsamat cel putin 40 de zile si slavirea mumiei mai dura si ea ceva. Sa inteleg ca in acest timp mesterii aurari se puneau pe treaba? Sub fiecare bandaj, Tut avea o gramada de bijuterii.. Bogatiile descoperite in mormant au facut ca in 1922 tezarul romanesc “Closca cu pui” sa fie detronat de pe locul 1.
Am uitat sa precizez ca deja la etaj am gasit un grup de romani cu o ghida simpatica si destul de citita in acest domeniu. Cum turistii noastri erau complet dezinteresati (probabil ca venisera de la plaja caci erau cam toti in pantaloni scurti) eu am profitat si m-am bagat tot timpul in fata. Am vazut astfel exponatele de aproape. Si tot ea mi-a vandut un pont – o aripa a muzeului putin vizitata unde se aflau mumiile animalelor ce traiau in acea perioada. Pisici, catei, crocodili de 6 m (acum Egipt nu se mai gasesc decat de cel mult 3m) serpi si multe pasari.
Tot la etaj este si Camera mumiilor (intrarea e separata de cea in muzeu si costa 70 LGP). Sunt 8 mumii cea mai batuta de soarta fiind a lui Seqenenre (se pare ca a murit in lupta, departe de locul unde se faceau mumificarile si de aceea pe langa ca are craniul gaurit in 5 locuri are si o pozitie nefireasca a corpului semn ca a agonizat indelung). Cea mai bine conservata este cea a lui Ramses II. Toate au fost gasite intr-o grota, Deir el Bahari aproape de Valea Regilor, ascunse fiind de preoti care se temeau de jefuitorii de morminte. Am avut noroc de o echipa de filmare cu 2 reflectoare imense la lumina carora am putut vedea si unghiile de la picioare ale lui Seti I.
Dupa 4 ore de hoinareala prin muzeu am simtit ca ma lasa puterile. E adevarat ca si inauntru caldura e insuportabila singurele camere cu aer conditionat sunt cele de la etaj care adapostesc masca si sarcofagele lui Tut. Restul arata ca un muzeu de acum 100 de ani, plin de praf si cu multe exponate pe metru patrat. Am iesit din muzeu, mi-am recuperat aparatul foto si am facut cateva poze in curte. La plecare l-am salutat pe Mariette a carui sarcofag si bust de bronz se afla in curte si i-am multumit ca a avut inspiratia sa stranga toate aceste comori la un loc si sa ni le expuna noua, muritorilor.
A doua zi am dedicat-o partii islamice a orasului Cairo. Mi-am propus sa vad cat mai multe moschei si sa simt traditia musulmana. Taxiul l-am luat de pe strada si din pacate am fost putin nepregatita. Ii spuneam soferului ca vreau sa merg la Ibn Tulun si el se uita la mine cu ochi maaari. De unde sa stiu ca in limba lor de pronunta AbTalan. Ne-am oprit langa primul politist si acela ne-a descurcat.
Paranteza: pe strazi, cam din 10 in 10 m se afla o patrula de politie, armata si civili inarmati cu pistol mitraliera. Unii stau in gherete fixe la colt de strada, altii se plimba prin multime. Turismul e de pret la ei in tara si nu-si permit sa isi trateze altfel aceasta bogatie. Din ce am remarcat toti stiu ceva engleza si te pot ajuta la nevoie.
Dar nu stiu cum, soferul meu nu pricepea ca eu vreau sa vizitez moscheea Ibn Tulun si pana m-am facut inteleasa ajunsesem deja la Sultan Hassan si Al Rifa’i. Sunt una langa alta, despartite de o alee mica si umbroasa, la poalele Citadelei si un pic cam departe de destinatia mea.
Cairo e supranumit “orasul cu 1000 de minarete”. De altfel, oriunde ai privi rasar in fata ta o gramada de moschei. Am platit intrarea la cele 2 (12 LGB fiecare) si am intrat in prima indrumata fiind de polititul de serviciu. Auzise de Romania, stia de Hagi si imi spunea ca sunt foarte frumoasa (paranteza: in Cairo, daca esti straina, poti sa fii “muma padurii” ca pentru ei esti o mina de aur si nu-i doare gura sa te vrajeasca. La final iti cer bacsis cu mana lung intinsa). A trebuit sa ma pozez cu cele 4 morminte existente inauntru (ca asa insista politistul si era bine sa nu-l jignesc) si am multumit cerului ca sunt teafara la lumina zilei – eram singurul turist in tot complexul.
Moscheea Sultam Hassan
Moscheea Sultam Hassan a fost mult mai atragatoare. Se intra printr-un labirint de coridoare in curtea principala. In centru se afla fantana (sahn pe limba lor – e locul unde se spala pe picioare inainte de a se duce la rugaciune)si in cele 4 laturi ale curtii interioare erau 4 nise. Aici veneau pe vremuri invataceii sa studieze cele 4 rituri ale islamului sunit. Fiecare intrand are covoare pe jos, iar pe perete sunt sapate pasaje din coran.
Moscheea Ibn Tulun
Urmatoarea etapa este cautarea pe harta a moscheii Ibn Tulun. E cea mai veche moschee din Cairo si cea mai mare. Harta pe care o am nu e foarte completa. Reda principalele strazi cu numele intreg iar pe celelalte doar ca forma si poate nici atat daca nu sunt suficient de interesante. Cu aceasta harta in mana reusesc sa ma ratacesc putin. Nu foarte mult dar suficient cat sa iau pulsul cartierului. Din strada principala, asfaltata si prezenta pe harta mea se fac mii de stradute intortocheate si prafuite. Ma simteam ca in Bucurestiul anilor 1700. Se vand oua si carne direct din strada. Halci de carne si carnati stau atarnate in “vitrina” la 40 de grade. Ciocolata, pasari vii, paine, suc de fructe …toate aduse de comercianii ambulanti cu bicicletele. Copii se joaca prin praful si ruinele caselor care s-au daramat de batranete. E atata mizerie ca nu iti vine a crede. Merg sigura pe mine desi nu stiu daca directia e buna – e bine ca localnicii sa nu te simta ca esti derutata. Am intrebat pe o mamica cu 2 fete daca merg bine pe strada aceea dar eu in engleza si ea in limba de bastina…a fost mai greu. Numele strazii e in araba asa ca nu stiu nici macar cam pe unde ma aflu. In final, am ajuns langa un obiectiv turistic a carui placuta bilingva ma anunta ca sunt la palatul Amir Taz. Politia imi controleaza bagajul, ma intreaba din ce tara sunt si imi ureaza bun venit. Scot hartiile si incep sa citesc despre palat. De mine se apropie o tanara care ma intreaba in engleza daca caut pe cineva sau sunt turist. Se mira cand vede cat de pregatita sunt si ce de informatii am despre acest palat. Ii spun ca sunt luate de pe internet si ea se mira dar ma lasa sa vizitez singura palatul.
Am avut noroc de un grup de elevi arabi veniti in vizita si cu care am explorat camerele palatului. Este o cladire veche, construita initial de catre un cuplu de tineri casatoriti in 1352. El, Amir Taz de fericire ca s-a insurat cu fata sultanului a construit o casa. Din pacate nu s-a bucurat de ea prea mult, cazand victima unor conspiratii care l-au fortat sa plece in pribegie. In secolul 19 a fost scoala de fete. Acum e intrata in circuit turistic si vad ca s-au apucat de renovari. Are o gramada de camere si culoare, unele din ele circulare care te fac sa te intorci de unde ai plecat. Urci scari suspendate, mergi pe terase, cobori prin alte nise…totul e un labirint romantic. In fata iti apar usi mari, cu clanta cocotata de te inalti pe varfuri sa ajungi la ea. In concluzie, palatul mi-a placut in mod deosebit si mi-am dorit pentru o secunda sa am si eu o astfel de casa. La parter nelipsita fantana incastrata in marmura, un havuz cu apa limpede pentru racorirea picioarelor.
Cand plec din palat, o intreb pe tanara care stia engleza in ce parte sa o iau spre Ibn Tulun. Imi spuna ca la capatul strazii sa fac dreapta si sa merg tot inainte. Ei, macar acum stiu sa ma orientez si eu pe harta.
Moscheea Ibn Tulun e mare, e ca o cetate. Strazile ce o inconjoara sunt inchise traficului si ca pieton o poti porivi nestingherit deafara. E construita in anul 879 si de atunci sta semeata in soarele Egiptului. Are aceeasi forma ca si celelalte: o curte interioara cu fantana in mijloc. Lateralele sunt sprijinite de coloane si la umba lor te poti ruga descult si nestingherit.
Ca si turisti eram eu, cativa elevi cu profesoara lor si o tanara italianca pe care am invitat-o cu mine in turla minaretei (se deschie contra unui bacsis suplimentar). Era stewardesa si venea pentru prima data la aceasta moschee desi in Cairo a fost de mai multe ori. Spunea ca timpul cat sta in oras intre 2 zboruri prefera sa-l petreaca la hotel din cauza caldurii. M-am bucurat ca am o partenera de hoinareala si i-am propus sa mearga cu mine la casa Gayer-Anderson. A acceptat caci nu stia cu ce sa-si omoare timpul pana la sosirea taxiului comandat de ea din timp. Casa Gayer Anderson e acum muzeu. Din curtea moscheei ajungi chiar la intrarea in ea. Nu a fost tot timpul asa, dar autoritatile s-au hotarat sa darame casele mici si darapanate care umbreau falnica constructie. In 1937, un medic englez a unit 2 casute vechi si ele de 400 de ani, printr-un pasaj . A obtinut astfel cea mai frumoasa si mai bine conservata casa din Cairo. Nu stiu exact cate camere are dar stiu ca am vazut cel putin 3 dormitoare personale, alte cateva pentru oaspeti ca sa numai zic de camerele de recreere, si biblioteca. Exista chiar si cateva spatii destinate exclusiv femeilor, camere ce au geamuri Mashrafeya (parca sunt facute la traforaj cu un model foarte des, prin care femeile pot privi afara fara sa fie vazute). Ciudat, ghidul ne spunea despre femeile din casa lui Anderson dar tot el ne reamintea (devenise enervant prin reperate!!!) ca doctorul avusese relatii pedofile cu servitorul nubian (populatie din Egiptul de Jos, mai inchisa la culoare, chiar negru) din casa sa. Multe din desenele de pe pereti il reprezentau pe acest pusti. In fiecare dormitor, alaturi de patul stapanului era si cel al servitorului. Si cu toate astea, Anderson avea o sotie frumoasa care ramasese in Anglia impreuna cu baiatul lor. Terasa casei este impresionanta prin multimea de paravane in stilul geamurilor mai sus amintite, numai ca de data aceasta ele se numesc Mashrabeya datorita spatiului special conceput pentru racirea bauturilor. Paranteza: Poti sa ai cate neveste vrei, in Egipt nu e interzis. Singura conditie este ca ele sa locuiasca in case separate. Multi dintre localnici nici nu vor sa auda de asa ceva. Pentru ei si intretinerea unei singure neveste si vreo 2 –3 copii este mult.
M-am intors la hotel si dupa odihna de la pranz am pornit-o catre palatul Manial. Se afla chiar pe insula noastra – Rhoda. Cu aceeasi harta sumara, am reusit sa incurc strazile si sa ajung in final la un KFC unde am mancat meniul traditional cu file de pui, cartofi prajiti si Pepsi rece ca gheata. Mi-a fost frica sa incerc meniurile lor traditionale (am inteles ca sunt grozave) pentru ca restaurantele lor aratau neprimitor si eu eram singura. Si la racoarea KFC-ului am cercetat mai indelung problema si am ajuns la concluzia ca sunt de fapt la nici 50 de m de intrarea in palat. Palatul a fost construit de Mohamad Ali la inceput de secol 20. Sotia ii era frantuzoaica si absolut superba atat cat am vazut-o in tablouri. Complexul contine o moschee, un muzeu de zoologie, parcul cu arbusti exotici si casa propriu-zisa. Parcul din pacate era in refacere asa ca am vizitat doar restul. In casa am beneficiat de faptul ca sunt turist strain si deci posibil bacsis la orizont. Am vizitat toate cotloanele iar cei 2 ghizi m-au invitat sa ma asez pe scaune si canapele desi era interzis. Le-am explicat ca nu doresc, ca am respect fata de patrimoniu dar ei insistau sa-mi faca poze cu aparatul foto. De fapt, asta cu facutul pozelor intra in natura lor caci la sfarsit iti cer cu nonsalanta bani chiar daca tu nu doreai poze (vezi moscheea Al Rifa’i unde nici acum nu stiu langa ce catafalce m-am pozat). Si acest palat e impresionant prin obiectele de pret expuse, prin linistea si racoarea pe care o emana. Pe geam vezi palmieri, in fata ai o ceasca de cafea la nisip…si deja e paradis.
Seara zilei de joi am petrecut-o in partea frumoasa a Cairo-ului, adica cartierul Heliopolis si CityStars Mall. Dupa atata saracie si mizerie, meritam sa-mi clatesc ochii.
Vineri e zi de odihna pentru ei. S-a vazut si pe strazi. Putine masini….treceam lejer pe trotuarul celalalt. Inarmata cu hartia pe care scria in araba “Cartierul coptic” m-am urcat in taxi. Soferul nu stia deloc engleza si desi a dat din cap ca stie unde sa ma duca…ne-am ratacit putin. Cand i-am zis Mari Girgis (noroc ca asa se pronunta si in limba lui) s-a luminat.
Coptii se declara urmasii locuitorilor de acum 4 milenii. Limba copta este ultimul stadiu al evolutiei egiptenei hieroglifice dar cu alfabet grecesc in loc de pictograme. Odata cu patrunderea crestinismului, aceasta parte a vechiului Cairo a adapostit 20 de biserici construite pe 2 km patrati. Dintre ele se pastreaza doar 5.
Abu Serga e cea mai veche din Cairo si se prezuma ca a fost construita pe locul unde familia lui Isus a poposit la sfarsitul calatoriei in Egipt. La ora cand am ajuns eu in zona, era slujba si trebuia sa astept cel putin o ora pentru a patrunde inauntru ca turist. Din fericire, am gasit si o a doua intrare (pe o straduta perpendiculara), prin care se putea vedea foarte bine inauntru
Cartierul coptic
Sf. Barbara – ridicata in cinstea fecioarei martirizata de propriul tata ce nu a vrut sa-i recunoasca credinta si sa se converteasca el insusi la crestinism
Sf. Gheorghe – popularul razboinic are o biserica foarte frumoasa renumita prin camera casatoriilor aflata chiar la intrare.
Biserica Sfintei Fecioare – o biserica frumoasa si linistita in care am stat si m-am rugat de sanatatea celor dragi.
Biserica suspendata – numele i se trage de la faptul ca e construita intr-o nisa a fortaretei Babylon si pana la ea trebuie sa urci cateva scari (29 la numar).
Biserica suspendata
Ce mai gasesti in cartierul coptic: o sinagoga (cea mai veche din Egipt) Ben Ezra, un muzeu copt (inchis atunci cand am fost eu), ruinele fortaretei romane Babylon, biserica greco ortodoxa Sf. Gheorghe (chiar vis a vis de statia de metrou Mari Girgis) si multe stradute ce amintesc de cetatea veche a Ierusalimului (aproape ca te simti ca-n vremurile cand Isus copil savarsea primele minuni in tara faraonilor).
La intoarcere m-am urcat in metrou. Este destul de civilizat si costa foarte putin (1,5 LGB). Trebuie sa fii atent cu biletul ca atunci cand il bagi la taxat ti-l aspira cu o viteza de parca ti l-ar smulge din mana. Treci de turnicheti si il gasesti pe partea cealalata. Geamurile sunt acoperite cu jealuzele de bambus pana la jumate asa ca daca vrei sa vezi ceva trebuie sa te indoi putin de spate. Eu am vazut multe gunoaie si ceva ziduri mancare de vreme (metroul merge si pe la suprafata si pe sub pamant) . Am mers 4 statii pana in piata Midan Tahrir (buricul targului cum s-ar zice). Si pentru ca e inca devreme ca sa merg la hotel, ma indrept spre cea mai faimoasa cafetarie a lor: Groppi’s . Acum e un lant de 5 cafetarii insa una dintre ele arata ca la inceput de secol 20. Cica se mananca specialitati si delicatese de te lingi pe degete. Nici nu apuc bine sa ma inscriu pe bulevard ca in fata imi apar comersanti. Toti au magazine de parfumuri (uleiuri zic ei) si te imbie sa te uiti doar un pic la cat de frumoase sunt sticlutele si ce bine miroase continutul. Hai ca de primul am scapat ca i-am zis clar ca nu cumpar. Hai, si de al doilea…dar deja al treilea m-a scos din minti. Pana nu am cumparat 40g de parfum de lotus nu am scapat. Nu pot sa spun cu ce viteza iti vorbea (imi repeta mereu: “dar cine zice ca trebuie sa cumperi?”) si ce calcule iti facea de ziceai ca acum cumperi pe gratis si faci afacerea vietii tale. M-a convins prin faptul ca lotusul e caracteristic Egiptului, ca nu vin asa de des in Egipt si ca rudele mele s-ar bucura daca ar primi asa ceva….Abia cand am venit acasa am aflat ca, ca sa scapi de ei nu trebuie sa-i bagi in seama (cam greu ca vin chiar in fata ta si vorbesc tare si te trag de maneca in magazin), nu care cumva sa intri la ei in magazin (greseala mea, recunosc….) si ca daca le mai zici si “lae“ (adica “nu”) pe un ton de dispret –un fel de „lla…..” chiar pier din ochii tai. Obosita dupa atata negociere si ametita de parfumurile turnate pe incheietura mainilor ies din magazin la cele 40 de grade de afara…Imi e prea greu sa mai ajung in Talaat Harb (cafetaria am vazut-o adoua zi din goana masinii si intr-adevar are aerul anilor 1900) si ma intorc inapoi la hotel pe o ruta ocolitoare. Un alt magazin cu delicatese Gropi este si pe Sharia Adly (destul de aproape de hotelul nostru) dar traversatul strazii si faptul ca vinerea e zi de rugaciune si trebuie sa astepti pana dupa ora 14 ca sa se deschida …m-a facut sa ma razgandesc. De pe trotuarul celalalt am admirat cafetaria in care in timpul celui de-al doilea razboi mondial soldatii cu grade inferioare isi lipeau doar nasul de vitrina neavand acces inauntru.
Si am luat Sharia Adly la pas…pana am simtit ca deja ies din harta si e cazul sa ma intorc. Nu regret cele vazute caci nu intotdeauna ai ocazia sa vezi spectacolul strazi. Si cum in ghiduri ti se recomanda sa nu te abati pe stradute dosnice eu am tras doar cu ochiul catre ele din marele bulevard. M-am intors la hotel pe malul Nilului, la umbra palmierilor si in “muzica” slujbelor de vineri de la moschei. Trebuie sa recunosc ca sunt foarte credinciosi. Pe strazi sau in fata moscheilor se astern in fiecare vineri covoare verzi pe care musulmanii se roaga. Am inteles ca si la firmele mari exista pauza de rugaciune si in aeroport sunt spatii special amenajate pentru aceasta activitate (am vazut cu ochii mei).
Dar e momentul sa va povestesc de Garden City. De la hotelul nostru faceai cam 3 minute pana la marginea cartierului. In 1905, proprietarii companiei Nile Land & Agricultural au infiintat pe domeniile regale un mic cartier in stil colonial: 273 de parcele inegale pentru case, vile si blocuri de apartamente. Sunt 100 de ani de atunci si probabil multe case sunt in forma originala. Insa timpul nu le da dreptul sa arate atat de neingrijit mai ales ca zona e plina de ambasade si firme cu nume pompoase. Imi venea sa iau o maturica sa dau jos praful asezat pe ele. Din pacate si prezenta armatei, politiei si a intregului arsenal de mici blindate, tab-uri si garduri despartitoare te fac sa te simti ca intr-un oras asediat si nu in orasul gradinilor. Si ca un amanunt picant…cateva case au o istorie zbuciumata si patata de crime pasionale si asasinate din motive politice. Nu am putut face multe poze datorita omniprezentei armate dar as vrea ca memoria sa nu-mi joace feste si peste ani sa-mi pot reaminti macar franturi din acest cartier plin de case si gradini…
Pentru sambata ne-am inscris la o excursie. La receptia hotelului, exista un tour operator (Lady Egypt) care iti inchiriaza ghid, sofer si microbuz. Noi am platit 40$ de persoana pentru 3 obiective: platoul Giza cu Piramidele si Sfinxul, Citadela si moscheea Al-Azhar.
La Piramide
La inceput Piramidele erau departe de oras, acum civilizatia aproape ca le-a sufocat. Din fericire doar intr-o parte caci de partea cealalata e desert cat vezi cu ochii. Platoul Giza are 9 piramide, morminte subterane, morminte mastaba, un sfinx si ruine cat incape. E multa aglomeratie: autocare, turisti, comercianti ambulanti, bastinasi care te invita la o plimbare cu camila sau macar o fotografie cu ea, politie calare pe camile care ii fugareste pe bastinasi si pe comersantii ambulanti, soare si muuult praf (acolo ploua 2 zile pe an si atunci da doar cativa stropi). Cum nimeni inafara de mine nu e doritor sa intre in piramida cea mare, ghidul ne propune sa exploram 2 morminte mai mici: unul este al lui Kar (supraveghetor peste piramidele lui Kefren si Mikerinos), celalalt al mamei lui Mickerinos. In amandoua se coboara pe coridoare inguste in care mersul piticului e de baza. Atmosfera e respirabila si in mormantul lui Kar chiar poti vedea statui, picturi originale si locul pentru sarcofag. Cel al mamei lui Mikerinos e mult mai modest.
Sfinxul
Initial, mormintele erau in forma de trunchi de piramida. Se numeau mastaba. Snefru, tatal lui Cheops a fost primul care a realizat un mormant in forma de piramida. De fapt a facut 3 incercari pena sa obtina acest rezultat. I-a urmat Cheops cu cea mai mare piramida si singura considerata a fi minunea lumii, apoi Kefren (baiatul lui Cheops) cu una mai modesta si Mikerinos (baiatul lui Kefren) cu una mica, mica, mica. In tot complexul mortuar existau 2 temple (unul de jos si unul de sus) legate intre ele prin calea procesiunii si piramida propriu-zisa. Din acest complex nu s-a pastrat la nici un faraon, decat piramida. Restul sunt acum ruine. Nici piramidele nu sunt intacte. Fusesera acoperite cu placi de piatra slefuita dar fiecare a avut nevoie pe langa casa de astfel de placi asa ca numai motzotzocul uneia din ele a ramas intact (cea a lui Kefren). In vale sta semet Sfinxul. Nu e nici acuma clar pe cine reprezinta (unii zic ca e Kefren alti ca e baiatul lui) insa ce e fascinant e faptul ca a fost sculptat dintr-o singura bucata. Leul cu chip de om a fost mutilat de catre armata lui Napoleon care i-a folosit nasul drept tinta pentru pusti. Barba Sfinxului se afla expusa la British Museum, iar o parte din lobul urechii s-a transformat in praf…Desertul l-a ingropat aproape (doar capul i-a ramas la suprafata) dar l-a si protejat. Acum e in restaurare dupa ce in 1925 a fost dezgropat in intregime
Pe langa Marea Piramida au fost gasite 5 barci ingropate in nisip, barci cu care faraonul ar fi calatorit in lumea de dincolo. Din 5 doar una e intr-o stare buna si este expusa la Muzeul Barcii Solare (si el inchis la vremea vizitei noastre). In rest, pe langa piramida lui Keops se vad acum doar 5 gropi adanci.
De remarcat mini-orasul cladit la poalele piramidelor peste mormintele muncitorilor morti la datorie. Cica ar fi interzis sa sapi sub casa desi nu stiu ce bogatii ai putea gasi in mormantulul unui umil slujbas al faraonului.
Din perimetrul piramidelor, ghidul ne-a dus la Papyrus Institute si la The Golden Palace of Perfume. Primul este un spatiu cochet unde erau expuse spre vanzare papirusuri originale (nu facute din coji de banane!!!!) iar al doilea este un paradis al parfumurilor – o afacere de familie condusa de Adel El Gabry. Egiptul este cel mai mare furnizor de materie prima pentru indistria franceza de parfumuri. In oazele desertului sunt cultivate flori care prin prelucrare sunt transformate apoi in uleiuri si esente.
Dar e deja pranz, soarele de 2 sulite pe cer si noi ametiti definitiv de caldura. Pornim spre Cairo cu destinatia Citadela. Trecem pe langa ruinele orasului Fustat (la marginea lui au aparut micii comersanti de materiale de constructii – un fel de BricoStore in varianta primitiva) si pe langa Cimitirul de Sud. Ce este cu acest cimitir? Sunt mai multe dar 2 din ele sunt renumite (Nord si Sud). Ele sunt in oras (probabil fusesera pe vremuri mai la periferie). Sultanii si mamelucii lor, cu tot neamul cel adormit si-au facut CASE sau mausolee (dupa putere si grad…) in care au fost ingropati dupa moarte. Dar case cu living, dormitor, balcon si alte utilitati. Rudele veneau dupa moartea lor, la picnic in aceste case – ca doar si faraonii credeau ca exista viata dupa moarte. Intre timp, aia mai saraci si-au facut si ei morminte (pe langa casele, mausoleele si moscheile existente) dar sub forma de sarcofage inalte din piatra. In acest spatiu, saracii zilelor noastre s-au aciuat cu catel si purcel in mausoleele musulmane traind acolo ca-n propria casa. Guvernul nu incurajeaza dar nici nu interzice asemenea practici.
Paranteza: Foarte multe case (poate cartiere intregi) au acoperisurile pline de moloz, materiale de constructii, gunoi menajer sau daca e cazul, de stalpi de sustinere pentru un viitor etaj. In felul acesta demonstraza ca locuinta nu e terminata si nu platesc impozit catre stat.
Fortareata si cetate regala din anii 1150 si pana pe la 1850, Citadela e cocotata in varf de deal sub “privirile” muntelui Mokkatam (locul de unde s-a extras piatra pentru constructia piramidelor si a Sfinxului). Legenda spune ca acolo sus, e aerul cel mai curat din tot orasul. Realitatea e ca locatia are un avantaj strategic fiind plasata la inaltime. Si aici, ca si in tot Cairo se reconstruieste. Desi complexul are o multime de obiective noi am vizitat doar moscheea Mohamad Ali. Construita in stil baroc-otoman pe la 1811, moscheea e loc de rugaciune pentru credinciosi si lacas pentru odihna vesnica a lui Muhammad Ali. 136 de ferestre situate in 3 domuri concentrice te ametesc cu lumina si culoarea lor -unele au vitralii, altele sunt doar colorate . Zeci de lampi cu abajururi transparente coboara peste tine de la 3 m inaltime ca si cum te-ar incercui cu lumina lor. Mie personal mi s-a parut spactaculos.
Moscheea Muhammad Ali
Ca un fapt amuzant: in curtea interioara se afla un ceas daruit de Loius Philippe in schimbul obeliscului din Place de la Concorde. Nu a mers niciodata si pare a fi cea mai paguboasa afacere din istoria Cairo-ului…
Ultima pe lista este moascheea Al-Azhar. Este cea mai veche universitate din lume si una din cele mai importante centre pentru studiul religiei islamice. Mi sa parut putin sufocata de cladirile din jur, de stradutele forfotind de oameni si-mi pare rau ca n-am stat o clipa in loc sa-i vad intrarea bine. Inauntru, printre coloanele de sustinere ale moscheii dormitau credinciosii (as putea spune sforaiau). Ghidul ne-a explicat ca vin de departe la rugaciunea de seara si ca pana la inceperea ei pe multi ii gaseste somnul. Asta cu rugaciunea mi se pare complicata caci un adevarat practicant al religiei trebuie sa acorde de 5 ori pe zi, minute bune comuniunii cu Dumnezeu.
Publicat în Plimbarici | Leave a Comment »
Welcome to WordPress.com! This is your very first post. Click the Edit link to modify or delete it, or start a new post. If you like, use this post to tell readers why you started this blog and what you plan to do with it.
Happy blogging!
Publicat în Kestii interesante | 1 Comment »
Sarupei, calator prin lume 