Am plecat duminica 15 decembrie 2002 la ora 16 :10 din Bucuresti. Un noroc dumnezeiesc a facut ca in compartimentul in care aveam locuri sa existe un grup de 8 fete care nu doreau in ruptul capului sa se desparta. Drept pentru care noi am mers in compartimentul de alaturi si am dormit linistiti si singuri pana la Budapesta. Ne-am luat abonament pe 3 zile si fuga cu metroul pana la Nepliget (statia unde trebuia sa coboram). Cand am dat cu nasul de oras (la 6 jumatate in creierii diminetii), ningea cu fulgi mari si putin viscolit. Mi-am scos harta si am ramas total nedumerita: incotro sa o luam? 2 bulevarde mari se intretaiau si noi in intersectie. Am hotarat sa facem 2 pasi si sa intrebam un nene ce dadea zapada: hotel Platanus ? Ei, in partea cealalta ne-a zis omul dand din maini. Pana la hotel am facut 4 minute. O surpriza extrem de plecuta ne astepta acolo : un hotel frumos si o camera calda si primitoare. Am facut un dus cald si ne-am bagat in patucuri. Pe perna am gasit cate o bomboana din partea casei. Chiar ca nu am mai mancat ‘bomboane cubaneze’ de multa vreme. Ne-am sculat la 11 (in paranteza fie spus eu am dormit destul de bine in tren ca doar sunt copil de ceferisti plimbati chiar prea mult cu trenul ) si am fost gata de atac.
Orasul era cam adormit in ceea ce priveste gatelile de Craciun. In piata Vorosmarty erau instalate cateva casute din lemn unde se vindeau kurtos colacs, vin fiert, carnati si multe maruntisuri de Craciun. Seara ne-am plimbat pe Vaci utca si am admirat cateva ghirlande modeste de beculete. Atata doar! Pai la Bucuresti s-a facut risipa de lumini anul acesta ! Nu ne-am intimidat si am continuat sa ne uitam in stanga si-n dreapta. La fiecare colt de strada, existau cativa oameni ce vindeau brazi de Craciun (legal). Mai mici, mai mari, cu totii foarte desi si frumosi. Crescuti cu E-uri ? Ei, glumesc dar parca brazii nostri romanesti sunt prea golasi si inexpresivi.
Primul drum a fost la statuia eroilor – Milenium. Si tot primul drum a fost facut in premiera cu pasul pe Andrassy utca. Strada are case superbe, toate construite in stilul anilor 1800…multe din ele excelent conservate. Pacat ca afara era frig si a trebuit sa-mi pun si gluga pesta caciulita inchizand in acest fel “obiectivul”. Si mi se abureau si ochelarii …Dar sa stiti ca ce am vazut e adevarat, sa n-aveti dubii ! Ne-am plimbat un pic prin piata, am intrat in parculet sa vedem castelul Vajdahunyad (acum muzeul agriculturii) si ne-am aruncat privirea pe lacul ingetat de langa castel. Vara aici sunt barcute, iarna lacul e transformat in patinoar excelent amenajat. Si bineinteles ca ne-am oprit sa admiram (am plecat cu 2 baieti, ce naiba!) cele 2 masinute care inghiteau zapada (lustruiau gheata in urma lor) si o depozitau apoi la …mantinela.
In schimb am revazut cu placere piata cea mare unde salasuiau salamurile unguresti cu paprika si tot felul de cutii cu pateu de gasca. Au un dar de a aranja marfa de-ti vine sa mananci din priviri. Bulina neagra si aici: pestii vii care urmau sa fie cumparati erau inghesuiti in acvarii astfel ca daca nimereai pe fundul vasului mureai cu zile strivit de cei de sus…Horor …si acvariul era transparent!
In una din zile am fost pe Insula Margareta. Din piata Batthyany am mers o statie cu HEV-ul (tren urban) si am cautat in primul rand mormantul lui Gul Baba (in traducere tatal trandafirilor) – un nene turc respectat pentru cate a facut pentru budapestani in timpul ocupatiei otomane (culmea!). Gasit, vazut, pozat si am plecat rapid pe insula .
In ziua aceea a nins aproape tot timpul si noi ne plimbam prin parculet, pe insula… Am bifat-o si pe asta dar sa stiti ca nu se compara vara cu iarna aspra si neinduratoare. Adica sfatul meu, nu plecati iarna in concediu prin orase. Ziua urmatoare ne-am urcat sus la Citadela. Baietii au plans tot drumul de parca eram venita cu 2 copii mici: ca ii dor picioarele, ca au atata de urcat, pana acolo?!!! In cealalta zi am facut o excursie pana la castelul Buda. Noutatea absoluta s-a numit labirintul de sub castelul Buda. Undeva langa biserica Mathias, exista o intrare (zici ca intri intr-o bodeguta) intr-un labirint natural cu o multime de galerii pe care ungurii le-au amenajat ulterior. Sunt 10 km de galerie, 1.5 fiind amenajati pentru public. La intrare, ti se da o carticica si restul te descurci. Am pornit toti 3 (cine credeti ca mai era la ora aceea si in zilele acelea prin maruntaiele pamantului) intr-o expeditie de care imi aduc aminte si acum cu placere. De mentionat ca aceste galerii au servit in cel de-al 2 lea razboi mondial drept ascunzatoare ceea ce i-a crescut cota de mister in ochii mei. Din loc in loc erau montate difuzoare (dupa niste stanci, intr-o gaura ca de fantana…) din care rasuna o muzica infricosatoare (un fel de tam-tam al bastinasilor de pe nu stiu ce insula). Galeriile erau slab luminate si din loc in loc erau statui ciudate a caror umbra se profila pe peretele vecin. Mergeam cu inima cat un purice. Cum se indepartau baietii (eu ma incapatanam sa citesc din carticica, chinuindu-ma sa mi-o asez cat mai in lumina) alergam strigandu-i. Intr-una din galerii ne-am pomenit in fata unei fantani din care curgea vin rosu prin toate tevile montate pe cele 4 laturi. Muzica era vesela si lumina (asta chiar era luminata) care era acolo te facea sa crezi ca ai ajuns in rai. Bao a gustat primul si ne-a zis ca e vin. Bogdan a refuzat sa incerce iar eu ca sa fiu pe deplin convinsa am bagat degetul sub jetul rosu si am dat verdictul: urme de vin dar probabil reciclat! Chestia care ne-a amuzat teribil (dupa spaimele traite in celelalte cotloane ale labirintului) a fost penultima galerie (mai aproape de zilele noastre), Acolo scria ca in urma sapaturilor au fost descoperite urme ale civilizatiilor disparute si ne prezentau: o piatra in care era intiparita urma unui adidas, o piatra in care era sculptat un laptop, una in forma de sticla de coca-cola…Pacat ca eram la finalul labirintului caci incepusem sa ne simtim mai bine. Prima bila neagra: in carticica pe care am primit-o scria ca la sfarsitul calatoriei vom primi un ceai fierbinte ca sa ne treaca teama. Din nefericire cei de la receptie, s-au facut ca ploua iar noua ne-a fost rusine sa intrebam. Si nu de frica as fi vrut sa-l bem ci de frig! A doua bila (si mai neagra) o dam celei care ar fi trebuit sa ne dea biletele de intrare. Am fost 3 persoane si ea a dat doar 2 bilete, desi primise banii pentru 3 persoane. Iata ca si la ei se fura!
In aceeasi zi am luat trenuletul cu cremaliera (dat in functiune in 1874!!!) si am urcat sus, la 427 meterii inaltime pe dealul Széchenyi. Am revazut cu placere casele care se intind pe acest deal si ma gandeam ca mi-ar fi placut sa locuiesc acolo. Practic erai ca la munte si faptul ca prin spatele curtii tale trecea un mijloc de locomotie care te scotea in oras, era super! Oricum casele, mai toate de tip vila si cu piscina, banuiesc ca apartineau unor oameni cu bani. La penultima statie, dadeai cu nasul de un supermarket in toata regula (pus exact in varful dealului), magazin care acum 2 ani, pe arsita de atunci, l-a salvat pe Bogdan de la moartea prin deshidratare. Am coborat dealul nu cu trenuletul ci cu autobuzul ca sa vedem si fatada caselor. Budapesta nu are multe blocuri comuniste (cu 10 etaje) ci majoritatea sunt de 6 etaje, cochete si banuim noi spatioase.
In ultima zi ne-am plimbat pe malul Dunarii (baieti crescuti la mare, va dati seama ca n-am avut nici o sansa sa scap) si am trecut cu pasul peste podul cel mai frumos: Podul cu lanturi a carui istorie este un pic patata de gestul sinucigas al sculptorului celor 4 lei ce strajuiesc intrarile pe pod. Acesta nu a suportat comentariile acide ale concetatenilor lui referitoare la lipsa limbilor celor 4 animale si a considerat ca lumea e prea rea si nedreapta. Drept pentru care pleosc in Dunare. In tot cazul, statuile „traiesc” si azi si sincer, pana sa citesc despre asta, nu am remarcat ca le-ar lipsi ceva. Si ca sa fie totul la unison in acea zi, i-am dus pe baieti la biserica Sf. Stefan. Biserica a fost inceputa de 2 constructori – arhitecti care au murit inainte ca opera lor sa prinda contur (misterul planeaza asupra mortii lor si azi, dupa mai bine de 100 de ani). Biserica a fost lasata in paragina si s-a daramat sub propria greutate. Dupa cativa ani, un alt arhitect a studiat planurile si a inceput reconstructia ei. Azi este cea mai mare cladire din oras si e foarte frumoasa. Inauntru se afla mana Sf. Stefan dar pe care o poti vedea doar contra cost (eu am reusit sa o vad acum 4 ani cand m-am nimerit langa un grup de japonezi) insa nu am deslusit nimic printre bucatile de material aurit care o imbracau. In schimb poti sa citesti cateva randuri si chiar sa vezi poze intr-o mica expozitie dedicata restudierii in zilele noastre a mainii acestui sfant.
Aceasta a fost aventura noastra si daca ar fi sa mai merg odata in Budapesta as face-o cu placere caci Budapesta este un oras frumos indiferent de anotimp (ei, nu uitati de sfatul meu….). Oricum, eu cred ca cel putin Bao a avut aceleasi trairi pe care le-am incercat si eu acum 4 ani cand am fost pentru prima data in strainatate – ce sa facem, a treia oara nu-i ca prima data!!!
Lasă un comentariu